---

• DESPRE ASCULTARE

  "Asta este menirea omului: ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mantuitorul zice: oile Mele aud glasul Meu si urmeaza Mie. Glasul strainului nu il aud si se infricoseaza de al strainilor, ca nu il cunosc. (Ioan,10:1-5) Deci oile lui Hristos si, in masura in care suntem oile lui Hristos, ne invatam increderea in Dumnezeu. Invatam sa deslusim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum si cuvantul este o taina a energiilor lui Dumnezeu), incepand dintr-o traire morala prin care ni se dezvolta niste simturi. Pornim cu oarecare frica - aceasta fiind o energie care pazeste - frica aceasta dezvolta o perceptie: deslusirea glasului strain de al Tatalui, atunci cand deslusim un glas strain - acolo unde este strain - si glasul Tatalui - glasul Celui ce ne naste intru viata vesnica - in cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras catre viata, desluseste moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.
  De aceea spune Mantuitorul ca oile Mele se tem de straini, fiindca nu cunosc glasul strainului. Adica, nu recunoastem in strain glasul chemarii catre viata. Dar acesta-i un simt care este in om din fire, mai mult sau mai putin, in masura caderii fiecarui om, simt care se dezvolta prin trairea cuvantului dumnezeiesc.
  Astfel, incep sa se induhovniceasca cele cinci simturi care, induhovnicite initial printr-o prima traire, ne conduc putin cate putin la o mai adevarata cunoastere in cele ale lui Dumnezeu, pana ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu."
  ..................................................- ................................................
  "Ma gandesc la alta chemare a glasului lui Dumnezeu: "Auzi, Israil!" - Israil insemnand poporul lui Dumnezeu. Auzul - este un lucru pe care-l numim in Biserica "ascultare". "Ascultarea" este in primul rand "auzul cuvantului", ceva ce ascultam. Noi intelegem ascultarea ca o disciplina: sa asculti de cineva". Este un adevar si in asta, dar nu aceasta este esenta ascultarii. Efectul de disciplina vine din ce numim duhovniceste ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparatie: Precum pruncul in pantecele maicii: am auzit din cunostintele stiintifice ca in el, dintre cele cinci simturi, auzul este primul care se dezvolta si ca pruncul poate auzi glasul tatalui prin tesuturile pantecelui maicii. Ceva analogic se intampla in trairea noastra duhovniceasca. Prin tesuturile lumii asteia, materiei asteia, invatam sa deslusim glasul Tatalui. Deci ascultarea, inainte sau dincolo de a fi o disciplina, este o auzire si un discernamant. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Pastor de glasul strainului, pe care il recunoastem ca strain. Bineinteles ca ascultarea, auzirea, daca vreti, duce si la o infaptuire oarecare. Auzim ceva si facem dupa ce auzim - asta numim ascultare ca, as zice, cultura. Deci omul, umbland dupa povatuirile pe care le aude, cultiva in el trairea acelor povatuiri; precum Adam, ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu, fara sa-si dea seama, la inceput, a cultivat moartea - si a picat in ea; tot asa, ascultand cuvantul lui Dumnezeu, cultivam in noi samanta vietii si, ca sa zicem asa, "picam" in viata (dar nu picam, ca este, nu o cadere, ci un urcus). Cultivand samanta vietii, samanta va incolti, samanta va rodi si asta este o intreaga cultura. Ziceam ca si cultura pamantului este o cultura; dar si asta este o cultura a "pamantului" care sunt eu.
  Am zis la inceput ca tot ce cultiva omul este cultura. Cultura smintita sau buna, dar este cultura. (...)
  As vrea sa aduc aici un cuvant al Sfantului Dorothei al Gazei care spunea: Cel ce traieste in ascultare, cel ce-si leapada vointa, ca sa traiasca in ascultare - se trezeste facand voia sa dintotdeauna. La inceputurile trairii mele calugaresti, ceva din cuvantul asta am inteles, dar foarte smintit si as vrea sa vadesc aceasta smintire in caz ca si altii se smintesc in acelasi fel. Intelegeam oarecum ca, bineinteles, daca te-ai lepadat de voia ta si faci cu placere ce-ti spune altcineva, asta e voia ta si, deci, te gasesti ca tot mereu faci voia ta facand voia celuilalt. Un graunte de adevar este si acolo, dar intelesul este mult mai adanc, mult mai tainic si mai mangaietor.
  Adevarul este ca Dumnezeu site mai bine decat mine ce vreau. Eu caut viata, dar o pot cauta smintit. Facand ascultare in Duh, ma trezesc dintr-o data: "Pai, Doamne, asta-i ce voiam!" Pana la urma, acesta este lucrul catre care nazuiam. Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodata. Atuncea cand harul vine, cand cuvantul lui Dumnezeu traind si petrecand in noi incolteste si incepe sa dea viata, cand harul incepe sa traiasca in om, sa-l umple, sa-l plineasca si sa-l indumnezeiasca, marturia tuturor Sfintilor din Vechiul Legamant incoace a fost ca aceasta este ceea ce plineste pe om. (...)
  Se zice ca Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, daca-i chipul lui Dumnezeu? Si omul este dragoste, si omul este iubire. (...) Omul, fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu, isi cauta identitatea, cum zicem noi astazi.
  Dumnezeu mai bine decat mine stie unde-mi este identitatea. Si, cand omul urmeaza cuvantul lui Dumnezeu, se trezeste dintr-o data ca asta si voia. Si voia asa de inversunat, asa de inflacarat, ca este gata si sa moara ca sa ramana cu dragostea, cu firea sa in dragoste, decat sa cada in smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire."
  (Parintele Rafail Noica, "Cultura Duhului")

• GRADINA SUFLETULUI

  
  Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:
  - Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
  
  - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic?
  
  - Nu, părinte, trebuie să le ud...
  
  - Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
  
  - Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
  
  - Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
  
  - În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
  
  - Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
  
  Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
  
  Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire. sursaopasduhovnicesc

• BUCURA TE MARIE!

  Multe sunt minunile Maicii Domnului , toate atunci cand le citim, raman in inima noastra, dandu-ne mai multa forta si nadejde de a merge inainte, cu Dumnezeu.
  
  In cartea intitulata "Patericul Maicii Domnului" , este o istorisire care pe mine m-a invatat multe. Ceea ce am constientizat cel mai adanc este cat de mult se uita Dumnezeu la inima omului, la simplitatea inimii mai bine zis , si deasemenea inocenta ei .
  
  Inocenta inimii cred eu nevrednica , ca a avut-o si Maica Domnului de aceea in icoane la moartea ei , Mantuirorul este infatisat tinanand in brate un copil.
  
  
  
  Acela fiind sufletul Maicii Domnului , pur si inocent ca a unui copilas.
  
  Imi amintesc ca dupa ce am citit aceasta intamplare din Muntele Athos , am prins atat de mult drag de Cantarea Arhanghelului, ca si astazi oriunde merg sau orice fac , fredonez in gand sau cu voce tare ,atunci cand imi pot permite si-mi amintesc , aceaste sfinte cuvinte ale Arhanghelului Gavriil ... "Nascatoare de Dumnezeu,Fecioara,bucura-te..."
  
  Sper ca acesta sa fie spre folosul nostru, al tuturor.
  
  In cetatea vechii Rome traia un crestin care se numea Ioan, un om foarte evlavios si foarte bogat.
  
  Acest crestin avea o minte atat de greoaie, incat nu putea sa invete carte si de aceea nu stia nici o rugaciune asa cum stiau ceilalti crestini.
  Dupa o vreme acesta a mers la o manastire, a dat toata averea sa acolo si s-a facut monah, rugandu-i pe frati sa-l invete carte. Toti incercau sa-i talcuiasca Psalmii si sa-l invete diferite rugaciuni, dar el nu putea sa invete nimic. Mintea lui era ca un bolovan de care nu se prindea nimic.
  Atunci un monah incercat, dupa ce i-a citit diferite rugaciuni, l-a intrebat care dintre toate cele pe care le-a auzit i-au placut mai mult si pe care ar vrea sa o invete. Acela i-a raspuns bucuros:
  - Imi place foarte mult: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara…“
  Auzind acestea, fratii s-au straduit cu multa osteneala sa-l invete pe acel monah cantarea Arhanghelului Gavriil…
  Dupa ce a invatat-o, a primit atata bucurie in inima, de parca aflase o comoara pretioasa. In fiecare clipa avea aceasta cantare pe buze, iar fratii il auzeau mereu rostind: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te, Ceea ce esti plina de Har…“.
  Intotdeauna se ruga Maicii Domnului cu aceasta cantare, caci ii aducea in suflet multa dulceata si veselie.
  Calugarii din manastire l-au poreclit “Bucura-te, Marie”, ceea ce il bucura foarte mult, deoarece considera un lucru de mare cinste sa poarte numele Pururea Fecioarei Maria.
  Cand a murit acest fericit, l-au ingropat intr-un loc deosebit, deoarece trupul sau raspandea buna mireasma. Iar aceasta mireasma, pe zi ce trecea devenea tot mai puternica, lucru care ii facea pe monahi sa se minuneze.
  Dupa noua zile, cand monahii au mers sa-i faca dupa randuiala Trisaghionul, dupa ce au facut rugaciunea, s-a intamplat o minune care i-a lasat muti de uimire: din mormantul acelui monah rasarise un crin pe ale carui petale era scris cu litere de aur:
  “Bucura-te, Ceea ce esti plina de Har, Marie “.
  Crinul raspandea o mireasma deosebita si foarte puternica, care nu semana cu mireasma nici unei flori pamantesti.
  
  
  
  Atunci egumenul a spus monahilor:
  - Din acest fapt minunat ne-am putut da seama ca fratele nostru care a adormit a avut o viata sfanta si o deosebita evlavie catre Maica Domnului.
  Dar cred ca ar fi bine sa vedem si de unde iese radacina acestui crin.
  Dupa ce au sapat mormantul, au vazut cu totii ca radacina iesea din gura monahului.
  Apoi egumenul a poruncit sa deschida si pieptul monahului si au vazut ca radacina iesea din inima sa, in care era pictata icoana Maicii Domnului.
  Atunci monahii au luat crinul si sfintele moaste pe care le-au pastrat cu mare cinste in manastire”sursa:www.blogspot.com/2009/11/bucura-te-marie.ht...

• Punti catre suflet

  Doamne…
  Ajuta-ma sa le pot spune celor puternici adevarul in fata.
  Sa nu mint… doar pentru a castiga aplauzele celor slabi.
  Daca imi dai noroc… nu-mi lua fericirea.
  Daca imi dai putere… nu-mi lua ratiunea.
  Daca imi dai success… nu ma lipsi de umilinta.
  Iar daca imi dai umilinta… nu-mi lua demnitatea.
  Ajuta-ma ca intotdeauna sa vad si reversul medaliei.
  Nu ma lasa sa-i invinovatesc pe ceilalti pentru ca nu gandesc ca mine.
  Invata-ma sa iubesc oamenii ca pe mine insumi.
  Invata-ma sa ma judec ca pe restul.
  Nu ma lasa sa alunec in orgoliu… si nici in disperare sau esec.
  Mai bine aminteste-mi ca esecul… este experienta care precede triumful.
  Invata-ma ca in ciuda suferintei… sa merg inainte.
  Invata-ma ca in ciuda deceptiilor… sa nu-mi pierd increderea.
  Invata-ma ca A IERTA, este cel mai important lucru pentru cel puternic… si ca razbunarea este semnul primitiv al celui slab.
  Daca imi iei norocul… lasa-mi puterea de a tece peste esec.
  Daca eu am gresit cuiva… da-mi curaj sa-mi cer iertare.
  Daca cineva mi-ar gresi mie… da-mi curaj sa-l iert.
  Doamne daca eu te uit pe tine!
  Tu sa nu ma uiti pe mine!

• URMA PASILOR

  Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
  Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
  Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
  Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
  Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
  Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
  Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
  Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
  Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
  Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
  N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
  Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
  Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
  Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
  Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
  Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
  Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
  Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
  Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
  Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
  - Dar, Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
  Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
  Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri întristat:
  - Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.

• NU SUNT

  
  Nu sunt aşa cum par că sunt –
  Un chip de sfântă înrămată
  Cu fir de-argint în păr cărunt,
  De lumea-ntreagă admirată.
  Nu sunt aşa cum mă vedeţi...
  Un ,,eu” ascuns îmi poartă chipul.
  Eu ştiu că sfântă mă credeţi,
  Dar relele mi-s cât nisipul.
  Nu sunt aşa cum aţi crezut –
  O stea în noaptea fără stele...
  Sunt ca luceafărul căzut;
  Doar voi mă puneţi între ele.
  Nu sunt aşa cum aţi visat –
  Un dor ce-şi leagănă iubirea...
  Sunt un suspin care-a lăsat
  În urma lui neprihănirea.
  
  Nu sunt aşa cum mă doreaţi –
  Surâs de-albastru în privire...
  N-aveţi acum ce s-admiraţi,
  Sunt doar o umbră de iubire.
  Nu sunt aşa cum vreţi să fiu –
  Un zâmbet sfânt de paşnic înger...
  Sunt plâns de umbre...sidefiu,
  Întors spre rana-n care sânger...
  ... Nici cum ai vrea Tu, Doamne, nu-s –
  Copil ce-aşteaptă joc de îngeri
  Visând doar flori şi fluturi Sus
  Uitând de of-uri şi de plângeri...
  Fă o minune, Domnul meu!
  Întoarce-mă-n sfântă pruncie...
  ‘Noieşte-mi chipul dup-al Tău
  Ca să-l păstrez şi-n Veşnicie.
  
  Mariana Doina Leonte

• Chemare la rugaciune

  Frați și surori întru Domnul!
  
  La începutul postului Învierii se cuvine să ne reamintim că întreaga noastră viață trebuie să fie o pregătire pentru Înviere. Având în minte acest lucru, vom ști cum să luptăm cu întristarea sau deznădejdea care ne cuprinde atunci când vedem cum se năruie atâtea lucruri în România. Prin puterea lui Dumnezeu multe se vor putea reface, dacă ne vom osteni ca sufletele noastre să fie vii, să fie înfrumusețate de puterea Sfântului Duh.
  
  Să nu fim delăsători! Dumnezeu se bucură când vede că vrem să facem ceva pentru neamul nostru. Să nu uităm că cel mai important ajutor pe care îl putem da cuiva este rugăciunea.
  
  Să nu fim nici fanatici, să ținem dreapta măsură în tot ceea ce facem. Să fim în Adevăr și Iubire! Este atât de necesar astăzi ca viața noastră să fie o lumină pentru cei din jur.
  
  În acest post al Paștelui vă îndemnăm ca, alături de psaltire, de rugăciunile de pocăință, să citim cu atenție și o frumoasă rugăciune către Sfântul Duh a Sfântului Simeon Noul Teolog.
  
  Sa ne rugam ca, prin puterea Duhului Sfant, cat mai multi romani sa se angajeze in lupta cea buna, duhovniceasca.
  
  Sa ne rugam ca, prin puterea Duhului Sfant, sa fim mai uniti.
  
  Amin.
  
  Cu dragoste, ieromonah Teofan Popescu, mânăstirea Putna

• Cu post îmi bucur nădejdea mea

  Cu post îmi bucur nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care ai să vii din nou.
  
  Postul îmi grăbeşte pregătirile pentru venirea Ta, singura aşteptare a zilelor şi a nopţilor mele.
  
  Postul îmi subţiază trupul, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mai uşor cu duhul.
  
  În timp ce Te aştept, nu doresc nici să mă hrănesc cu sânge, nici să jertfesc viaţa vreunei creaturi, astfel încât animalele să poată simţi bucuria aşteptării mele.
  
  Dar cu adevărat, înfrânarea de la mâncare nu mă va mântui. Chiar dacă ar fi să mă hrănesc doar cu nisipul din lac, Tu n-ai veni la mine dacă postul n-ar pătrunde mai adânc în sufletul meu.
  
  Am venit să cunosc prin rugăciunea mea faptul că postul trupesc este mai mult un simbol al postului adevărat, foarte bun pentru cel ce abia a început să nădăjduiască în Tine, şi totuşi foarte dificil pentru cineva care pur şi simplu îl practică.
  
  De aceea am adus postul în sufletul meu spre a-L curăţi de multele sale necurăţii şi spre a-l pregăti doar pentru Tine ca pe o fecioară.
  
  Şi am adus postul în mintea mea spre a alunga dintr-însa toate reveriile legate de problemele lumeşti şi spre a dărâma toate castelele de nisip nălucite de acele reverii.
  
  Am adus postul în mintea mea spre a putea zăgăzui lumea şi spre a o pregăti să primească Înţelepciunea Ta.
  
  Şi am adus postul în inima mea să poată înăbuşi toate partimile şi egoismul lumesc. Am adus postul în inima mea, aşa încât cereasca pace să poată dăinui în chip negrăit în inima mea, atunci când Duhul Tău furtunos o întâlneşte.
  
  Îmi prescriu postul limbii spre a o desprinde de obiceiul grăirii în deşert şi spre a grăi cu grijă doar acele cuvinte care limpezesc calea venirii Tale. Şi mi-am impus postul asupra grijilor mele pentru ca el să le poată alunga precum vântul împrăştie ceaţa, ca nu cumva ele să se interpună între mine şi Tine şi ca nu cumva să-mi întoarcă din nou privirea spre lume.
  
  Iar postul mi-a adus în suflet linişte în faţa lumilor necreate şi create şi smerenie faţă de oameni şi creaturi. Şi mi-a picurat curaj în mine, de felul celui pe care nu l-am cunoscut vreodată pe când eram înarmat cu tot felul de arme lumeşti.
  
  Care era nădejdea mea înainte de a să fi postesc în afară doar de o altă poveste spusă de alţii şi care trecea din gură în gură?
  
  Povestea spusă de alţii despre mântuire prin rugăciune şi post a devenit a mea.
  
  Postul fals însoţeşte falsa nădejde, întocmai precum lipsa postului însoţeşte lipsa de nădejde.
  
  Dar întocmai precum o roată se învârte în spatele altei roţi, tot astfel adevăratul post urmează adevăratei nădejdi.
  
  Ajută-mă să postesc şi să nădăjduiesc cu bucurie, căci tu, Prea Veselul meu Praznic, Te apropii de mine cu zâmbetul Tău strălucitor.
  
  Sf. Nicolae Velimirovici, “Rugăciuni pe malul lacului“

• Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale

  „Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.”
  Valeriu Gafencu (în Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)
  

• TRISTETEA

  Sunt trista, si ochii-mi sunt de lacrimi plini
  Mi–e greu sa cred, dar oamenii-s tot mai haini
  Plang pentru ei, si simt ca-I fara de folos
  Lipsiti de suflet, ei nu mai cred azi in Hristos.
  
  Sunt trista, si sufletul mi-e grav ranit
  Nu pot sa cred, dar vad, Iisus Hristos nu e iubit
  Si plang, dar simt ca totu-I in zadar
  Caci ura lor e mare si nu are hotar.
  
  Sunt trista si–o ruga–ndrept acum spre Cer
  Mi–e greu sa cred, azi nimeni nu-l mai vrea pe el
  Si plag, caci oamenii–s nedrepti si rai
  Nu vor dreptate, se-ndreapta doar spre rele cai.
  
  Sunt trista, si parca-I greu s-ajung la tine
  Nu pot sa cred, dar lumea e de ura plina
  Plang pentru ei, plang pentru fiecare-anume
  Caci in zadar Iisus Hristos, ai patimit in asta lume.
  
  Sunt trista, si plang cu hohot de suspine
  Caci cred Iisus si simt ca-ti este foarte greu si tie
  Sa vezi c-ai patimit si te-ai jertfit pentru popor
  Iar el, negru la suflet, nu-ti este recunoscator.
  
  Sunt trista, si simt ca intre noi si Cer
  De-necrezut, dar calea e mai lunga decat ieri
  Si plang, si vreau sa tip la ei la toti
  Dar ei n-aud si simt ca-I fara de folos.                                                                                                  de Alina Foale

Posted in: Poezie