Mărul înflorit în iarnă

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.

Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:

Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.

Au trecut ani buni de la acel vis.

Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune “Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
- Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
- Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.

Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:

- Am auzit că şi cântaţi.
- Cântăm cu toţii.
- Aş vrea să  aud şi eu.
- Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc “chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de “pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de “Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi “la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica “Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// “.

Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.    de Pelerinul Gavriil Stiharu

Posted in: Scrierile pelerinului Gavriil Stiharu