Translate

duminică, 3 aprilie 2011

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI
Parinti si frati, copii intru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, in acest ceas, in care numaram 2011 ani de istorie dupa Hristos, raspunsul sigur la intrebarea despre Hristos, nu se afla in cautarile religiei, ci in experienta credintei.
Hristos este sfarsitul religiei, al punctelor de vedere omenesti despre Dumnezeu. Si este insasi credinta, Descoperirea lui Dumnezeu facuta omului si in istorie. De atunci, nu mai exista o religie, ci Biserica,spatiul vital al omului; si este credinta sau necredinta, cea care il judeca corespunzator pe om, ca si intreaga istorie.
Hristos este insasi credinta, deplinatatea unei relatii noi intre Dumnezeu si om, exact ceea ce recomanda taina bisericeasca, asumarea trupeasca a omului si, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca sa faca Istorie, ci ca sa mantuiasca Istoria. Hristos nu este o personalitate istorica seducatoare, care mai creeaza o religie, si chiar mai desavarsita, care la randul ei promite o morala mai desavarsita.
Cand Iisus a intrebat despre El insusi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut sa conduca raspunsul dincolo de ceea ce sesizeaza oamenii.
Pentru ca oamenii, care idolatrizeaza istoria si-L subordoneaza acesteia pe Hristos, de obicei Il considera ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revolutionar, care a imbogatit ideile religioase si mai ales punctele lor de vedere sociale, care promoveaza schimbarile exterioare si infrumuseteaza conditiile exterioare.
Hristos nu S-a limitat la raspunsurile oamenilor si a cerut raspunsul ucenicilor Sai; pentru ca este Dumnezeu, Care S-a facut Om si S-a aplecat spre noi si este Insasi minunea, intreaga taina a credintei si marturia fiintiala a credintei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, si „decat Dumnezeu nimeni nu este mai adevarat”, Dumnezeu Creator si Mantuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Il face mai mult necunoscut si enigmatic in relatie cu istoria si pentru istorie.
Pentru ca sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie crestina, in cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul si protestantismul -, razboaielor religioase, Sfintei Inchizitii, denaturarii Adevarului Dumnezeiesc. Unicul raspuns este rodul unei relatii de iubire si de inchinare mai presus de minte si de cuvant dintre credincios si Hristos.
Taina lui Hristos se pastreaza ascunsa in credinciosii sau sfintii Lui, care traiesc ca cei mai mici oameni in Istorie, dar poarta taina eliberarii lor.Crestinii sunt un nou neam de oameni pe pamant, o noua nobilime, iesita din durerile unei noi nasteri: firea omeneasca innoita in Ipostasul lui Hristos.
Si atunci cand, printr-o viata alienata si printr-o petrecere denaturata, se indeparteaza de Hristos si-L instraineaza pe Hristos din lume, atunci sunt chemati sa se re-impartaseasca din profunzimea tainei crestine, a desertarii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului; pentru ca in aceasta se recapituleaza intreaga dinamica a credintei crestine.
Credinta exprimata in opere istorice si in evenimente de transformare a Istoriei, pana cand va veni sfarsitul, perfectiunea sau desavarsirea celor de pe urma, „va liturghisi intre Dumnezeu si sfinti, taine de negrait”, va darui „comori, pe care cerul si pamantul nu le incap”. Tainele Imparatiei si comorile credintei nu sunt obiecte ale istoriei, si desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umana, la care contribuie cele minunate si marete ale lui Dumnezeu, in care se seamana si rodesc darurile Inomenirii si Cincizecimii pentru lume, ca creatie si ca Istorie.
Hristos nu se descopera la modul general si nedefinit in Istorie si desigur in dimensiunea ei impersonala. Chiar daca si astazi este valabil ca
„Fiul Omului nu a avut unde sa-Si plece capul”, lucrul acesta se intelege in relatie cu istoria. Istoria, inrobita in idolatrizarea de sine, continua sa fie inospitaliera pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea in desertaciune si stricaciune”, din pricina diavolului. Pentru ca nu Istoria in ea insasi este absurda, ci omul este absurd pentru Istorie. Si absurdul (irationalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenta exterioara si a persecuta adevarul si dragostea libera.
Hristos este adevarul care elibereaza, si nu puterea care cu deosebire stapaneste; de aceea nici nu revendica vreun loc in Istoria evenimentelor irationale si a chestiunilor moarte, prin urmare, in Istoria pentru care deja a venit si a inceput sfarsitul ei. Ravna Lui ramane inima: dorita Lui locuinta, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumusetii Lui. Este omul intreg ca cel ce doreste si este dorit, ca cel ce iubeste si este iubit.
Toata asceza urmareste ca omul intreg sa devina sfant intru iubire, sa devina in intregime o inima curata intru smerenia si pocainta lui, si doar atunci, „daca are inima, poate sa se mantuiasca”.
A vorbi despre inima nu este o fuga din realitate, nu cufunda in sentimentalism. Nu inseamna un refuz al vietii istorice sau al vietii evenimentelor. Este cautarea esentialului si a tainicului, ca sa imbracam goliciunea exterioara a Istoriei; cautarea a ceea ce e temeinic si a universalului, ca sa evaluam lucrurile vietii ca si credinciosi. Hristos se naste intr-o inima sfanta si naste inima sfanta.
Este „dintru inceput, Cel ce se prezinta nou si este vechi, dar intotdeauna devine nou in inimile sfinte”. Si este inima sfanta, care profeteste noul, singurul adevar, care este Hristos, in fata vechimii si saraciei adevarurilor subiective, a inselaciunii falsului cu multe fete; inima sfanta, care pastreaza tacerea lucratoare si atotinteleapta, care este limbajul desavarsirii, in fata zgomotelor goale, obscene ale lumii cazute si trecatoare; care pastreaza frumusetea, buna-mireasma virtutilor evanghelice, care sunt poruncile lui Dumnezeu, in fata ispitei comercializarii, a expunerii lor in piata.
Aceasta „inima bine-inmiresmata”, zdrobita si smerita este inima crestin-ortodoxa, pentru care „adevarul Mirelui si Mantuitorului Hristos este in intregime dragoste”. Dar tine si de propria noastra raspundere tragica constatare ca Hristos continua sa fie necunoscut sau sa devina de nerecunoscut, chiar si acelora carora inima le-a fost creata pentru El – si ne gandim la toti oamenii; ca Hristos este impiedicat sa vina la oameni si oamenii sa mearga la Hristos.
Un ortodox, unit cu Domnul sau in mod inseparabil si pe cruce, este cel care cu precadere e dator sa cunoasca caile tainice ale lui Hristos in umanitatea Sa, de acum 2011 ani; pentru ca nu este un om al activismului sau un om al istoriei, ci prietenul lui Hristos si cel ce ii iubeste pe fratii Lui. Ce frumos ar fi fost deci daca la aceasta cotitura istorica, fiecare ortodox ar fi vorbit inimii omenesti despre maretiile lui Hristos, despre frumosul chip a lui Hristos, Care este slavit in inima profund indurerata, prin predicarea si trairea lor…
Suntem martorii unui secol apocaliptic extins in centrul tensiunii prezentului si Sfarsitului. Lucrul acesta ne invata ca un ortodox traieste Istoria in plinatatea ei meta-istorica, traieste provocarea istorica in Trupul eshatologic al Bisericii.
Cele intamplate in spatiul european si mondial la inceputul celui de-al treilea mileniu caricaturizeaza in cel mai cinic mod asa-numitul ideal crestin al ereziilor si schismelor.
Este vorba in principal despre ipocrizia si tradarea insesi diviziunilor din Ortodoxia crestinilor, care a pregatit rabatul crestinismului intr-o ideologie religioasa si cu valoare culturala, cand in viata lor Hristos si Biserica sfarsesc in doua lucruri diferite sau contrare.
Trancanesc de obicei despre Hristos, dar se leapada cu usurinta de Biserica Lui, de Sfantul Lui Trup, ca sa se cufunde in inselaciunea sincretismului religios ecumenist si in intunericul nenumaratelor erezii.
Uita ca Istoria lui Hristos se scrie doar prin invocarea Preasfantului Duh; si aceasta este Istoria Bisericii care „trebuie sa se numeasca Istorie a Adevarului”.
Ortodoxia este chemata din nou sa fie profetul adevarului crestin in intruparea lui bisericeasca, pentru ca atunci cand Il cautam pe Hristos, Il aflam doar in Singura si Unica Biserica; si numai atunci cand devenim membrii ai Ei Il dobandim pe Hristos.
„Epoca post-crestina” este o nascocire ideologica si o ideologie istorica. Se poate ca deja sa fi venit sfarsitul Istoriei, dar taina crestina este o minune meta-istorica, o depasire a termenilor si a conditiilor istoriei.
Nu ne lipseste cunoasterea Istoriei, ci intelepciunea inimii care stie sa se inchine tainei celei ascunse in Istorie. Si lucrarea Intruparii – lucrare a indumnezeirii tuturor, care a inceput, dar care nu s-a finalizat, „pururea ramane taina”.
Cel mai mare pacat este obiectivizarea istorica si afisarea simbolica a tainei crestine; a-L subordona pe Hristos evenimentelor si vremurilor si nu evenimentele si vremurile lui Hristos, din pricina ignorantei, ca taina cu adevarat nu inseamna cele ce vin, ci Cel ce vine, dupa Care nimic nou nu intra in istorie. Chemarea crestinilor-ortodocsi este sa-si pazeasca inima lor smerita si in discernamant, treaza si curata pentru Domnul lor, Cel ce a venit si vine. Sa fie prin simtire si nadejde inimi vazatoare de Dumnezeu, ce contempla tainele noii lumi a lui Dumnezeu, cu certitudinea ca „omul cauta la fata, dar Dumnezeu priveste la inima”.
Vesnica pomenire aparatorilor Neprihanitei Ortodoxii si
Vesnica Anatema ne-pocaitilor eretici si celor ce se leapada de Fiul lui Dumnezeu cel Intrupat.
O LUPTA DUHOVNICEASCA FRUMOASA!
MITROPOLITUL VOSTRU,
† SERAFIM DE PIREU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu