Translate

marți, 23 august 2011

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE VIAŢA DE FAMILIE ŞI NAŞTEREA DE PRUNCI

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă
 Părinte, vorbiţi-ne despre Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. Cândva aţi început să ne spuneţi ceva despre ei. De mic copil aveam mare evlavie la Sfinţii Ioachim şi Ana. Chiar am spus cuiva, că atunci când mă vor face călugăr, aş vrea să-mi pună numele de Ioachim. Cât de mult le datorăm! Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă care a existat vreodată. Nu au avut deloc cugetare trupească.
Dumnezeu aşa l-a plăsmuit pe om şi astfel, fără patimă, ar fi vrut să se nască oamenii. Dar după cădere a intrat patima în relaţia dintre bărbat şi femeie. De îndată ce s-a aflat o pereche nepătimaşă, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu pe om şi aşa cum voia să se nască oamenii, s-a născut Maica Domnului, această făptură neprihănită, din care mai apoi S-a întrupat Hristos. Gândul îmi spune că Hristos ar fi venit mai devreme pe pământ dacă ar fi existat o pereche neprihănită, aşa cum au fost Sfinţii Ioachim şi Ana.Romano-catolicii au ajuns la înşelare şi cred, chipurile din evlavie, că Maica Domnului s-a născut fără să aibă păcatul strămoşesc. Dar Maica Domnului nu s-a născut fără păcatul strămoşesc, ci aşa cum a vrut Dumnezeu să se nască oamenii după creaţie. Ea a fost preacurată [1], pentru că zămislirea ei s-a făcut fără plăcere trupească. Sfinţii Ioachim şi Ana, după rugăciunea fierbinte făcută către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai [2]. 

Înfrânarea în viaţa de căsătorie
Dumnezeu „pe toate le-a făcut bune foarte” (Fac. 1, 31). Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor, etc. şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.
După căderea celor întâi zidiţi, cugetarea trupească ar fi putut fi la unii oameni de cinci la sută, la alţii zece, treizeci, etc., însă astăzi unde se mai află oameni care să aibă numai cinci la sută cugetare trupească, adică să aibă o cugetare curată. Cu toate acestea, tuturor oamenilor li s-a dat de la Dumnezeu posibilitatea să ajungă la nepătimire, dacă se nevoiesc cu mărime de suflet.
Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu [3]. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovniceşte, sub povăţuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet-încet bucurii şi mai înalte, duhovniceşti, şi nu le vor mai căuta pe cele trupeşti. Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinaţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica care, atunci când o plantezi, o poţi lua în mână, dar când se măreşte înţeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte. 

Intervenţia raţiunii omeneşti în voia lui Dumnezeu, cu privire la naşterea de prunci
De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dum-nezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un marinar care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Sărac şi el, săracă şi fata pe care a luat-o, au închiriat un subsol în care să locuiască. Tânăra a găsit ceva de lucru şi trăiau foarte cumpătat. Închipuiţi-vă, drept masă aveau o ladă de fructe, pe care le-au cumpărat o singură dată. După aceea au dobândit şi copii şi făceau mari economii ca să-i crească. Şi cu toate acestea, încet-încet s-au căpătuit.
Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: „Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate”, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.
Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici… Mi-au spus unii că acum (s-a spus în noiembrie 1990) în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele, etc, dar să spele porci nu. Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… înfricoşător! În Australia (Stareţul a mers în Australia în 1987, în urma invitaţiei făcută de Biserică, pentru a-i ajuta duhovniceşte pe grecii de acolo) am văzut azile pentru câini, pisici…, chiar şi cimitir pentru animale. Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoareci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.
Şi mă mir cum de unii duhovnici pot spune anumite ciudăţenii. Odată nişte închinători care au venit la Colibă m-au întrebat: „Părinte, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie undeva ca soţii să nu facă copii?”. „Ce sunt acestea pe care le spuneţi? De unde le-aţi auzit?”, îi întreb. „Părintele cutare ne-a spus”. Mă duc atunci la acel părinte şi-l întreb: „Ai spus aşa ceva?”. „Da”, îmi răspunde acela. „Dar unde ai găsit scris asta?”, îl întreb din nou. „Sfântul Ioan Gură de Aur spune aceasta în cuvântul său «Despre Feciorie», îmi răspunde”. „Ascultă, îi spun, eu nu l-am citit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar nu se poate ca el să fi spus aşa ceva, altceva o fi spunând acolo. Adu-mi cartea să văd ce scrie”. Acela îmi aduce cartea şi-mi arată locul. Îl citesc şi văd că Sfântul scrie acestea: „Acum s-au înmulţit oamenii şi vi se dă posibilitatea să trăiţi şi în feciorie. Nu mai este ca în vechime când trebuiau să lase urmaşi”, şi nu zice „să nu naşteţi copii”. Însă acela continua să insiste. Este cu putinţă ca fiind cleric şi teolog, să spună astfel de lucruri? Pe lângă faptul că vrea să arate că îl citeşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, că scrie şi lucrări teologice, mai vrea să fie considerat şi un duhovnic bun. Ştiţi ce vătămare pricinuiesc astfel de interpretări greşite oamenilor care vor să-şi odihnească gândul?
Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de la neliniştea pentru apropierea sfârşitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui Dumnezeu, propăşeşte o generaţie bună. Diavolul distruge, dar şi Bunul Dumnezeu lucrează şi nu va lăsa să dispară neamul nostru. 

Greutăţi în naşterea de prunci
 Părinte, o femeie care nu este ortodoxă, dacă nu poate dobândi copil, îi este îngăduit, dacă cere, să se încingă cu panglica ce o atingem de Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie [Capadocianul]? [4]
 Crede cu adevărat în puterea Sfântului sau se gândeşte că va fi ajutată în chip magic? Dacă crede în puterea Sfântului i se îngăduie s-o poarte.
La unele femei care nu pot dobândi copii acţionează legile duhovniceşti, pentru că nu au făcut familie la timp. Încep să aleagă, zicând: „Nu, acesta este aşa, celălalt altfel”, dau apoi o făgăduinţă cuiva, dar în acelaşi timp se uită şi la altul, după aceea spun „nu” celui căruia îi dăduse făgăduinţa, iar acesta în loc să considere o binecuvântare faptul că îl lasă înainte de a se căsători, merge să se sinucidă. Ei, ce fel de familie va face o astfel de tânără? Alte femei nu pot face copii pentru că în anii tinereţii lor au trăit o viaţă destrăbălată. Iar altele sunt afectate de alimentaţie, căci un număr mare de alimente conţin multe chimicale şi hormoni.
Există şi perechi care, de îndată ce se căsătoresc, vor să dobândească imediat copii şi dacă întârzie puţin îi cuprinde neliniştea. Dar cum să dobândească copii când ei sunt plini de nelinişte şi stres? Dacă vor alunga neliniştea şi stresul şi vor pune o bună rânduială duhovnicească în viata lor, atunci vor dobândi copii.
Uneori Dumnezeu intenţionat întârzie să dea copii unei perechi. Aţi văzut că Sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, precum şi Proorocului Zaharia şi Sfintei Elisabeta abia la bătrâneţe le-a dăruit Dumnezeu copil? Şi aceasta a făcut-o în ambele cazuri, pentru a împlini planul său cel din veşnicie de mântuire a oamenilor.
Soţii trebuie să fie totdeauna pregătiţi să primească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-l va lăsa. Noi nu facem nimic pentru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste şi dărnicie ni le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-l poată face?
O pereche avea cinci copii, care, atunci când s-au făcut mari, au plecat şi s-au aranjat la casele lor, lăsându-i astfel singuri pe părinţi. Atunci aceştia au hotărât să mai facă încă un copil, ca să-l aibă lângă ei la bătrâneţele lor. Cu toate că femeia era la vârsta la care nu mai putea face copii şi, omeneşte, aceasta era cu neputinţă, aveau însă mare credinţă în Dumnezeu şi de aceea au dobândit un băiat. Astfel au avut împreună cu ei la bătrâneţe pe fiul lor cel mai mic, pe care l-au crescut şi l-au căpătuit apoi şi pe el.
Naşterea de prunci nu depinde numai de om, ci şi de Dumnezeu. Când Dumnezeu vede smerenie la perechea care întâmpină greutăţi în dobândirea de copii, atunci el le dă nu numai un copil, ci chiar şi mai mulţi. Însă atunci când vede încăpăţânare şi egoism, nu le împlineşte cererea lor, deoarece aceasta ar însemna să-i odihnească în patimile lor. De aceea soţii trebuie să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu şi să spună: „Dumnezeul meu, Tu te îngrijeşti de binele nostru, «facă-se voia Ta»”. Şi atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece numai atunci se va face voia lui Dumnezeu când spunem: „facă-se voia Ta” şi ne încredinţăm Lui întru toate. Însă noi, pe de o parte spunem: „Facă-se voia Ta”, iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu cu noi? 

Cazuri de nerodire
 Părinte, doi soţi care au stigmatul anemiei mediteraneene ne-au întrebat dacă trebuie să facă copii. Noi le-am spus să-l întrebe pe duhovnicul lor.
 Duhovnicii nu pot spune acestor perechi să nu facă copii. Ci trebuie să le cultive mărimea de suflet, care să-i îndemne la înfrânare şi să-i iconomisească cu discernământ.
 Părinte există perechi, care, deşi trăiesc foarte duhovniceşte şi vor să dobândească copii, totuşi nu pot.
 Dumnezeu multora nu le dă copii, pentru ca astfel să iubească pe toţi copiii din lume ca pe ai lor şi să-i ajute la renaşterea lor duhovnicească. Cineva nu avea copii, dar atunci când ieşea din casă, toţi copiii din vecini alergau lângă el şi îl înconjurau cu multă dragoste. Nu-l lăsau să meargă nici la serviciu. Vedeţi, Dumnezeu nu i-a dat acestuia copii, dar i-a hărăzit binecuvântarea ca toţi copiii din vecinătate să-l iubească ca pe un părinte şi să-i ajute duhovniceşte după puterea lui. Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc de nepătruns.
Alteori Dumnezeu nu dă copii pentru a se aranja şi vreun orfan. Cândva, am cunoscut un creştin bun, care exersa profesia de judecător. Odată, când am trecut prin oraşul în care locuia, l-am vizitat şi multa lui bunătate m-a înduplecat să rămân o zi la el. Am cunoscut-o şi pe soţia lui, care şi ea îi semăna soţului ei în virtute. De la soţie am aflat despre viaţa duhovnicească a soţului ei, iar de la el despre starea duhovnicească a soţiei. Mai târziu am aflat despre ei şi de la alţi mulţi creştini, care i-au cunoscut şi care s-au împărtăşit de facerile lor de bine.
Acest om al lui Dumnezeu îşi îndeplinea în mod corect profesia de judecător. Dacă vedea că cineva era escroc, nu numai că nu-i primea dosarul, ci îl şi mustra cu asprime pentru a-şi reveni. Dacă vedea pe unul că era vinovat, dar se caia, încerca să aranjeze cumva lucrurile sau să-i micşoreze pedeapsa. Dacă vedea că este sărac şi nedreptăţit, nu lua deloc bani de la el, şi încerca să-l îndreptăţească la judecată. Trăia foarte simplu şi puţinii bani pe care-i câştiga îi ajungeau, chiar şi pentru a ajuta familii sărace. Casa judecătorului credincios era cu adevărat o oază duhovnicească în Sahara oraşului. Acolo se adunau oameni îndureraţi, săraci, fără serviciu, cu probleme familiale, pe care îi sprijinea ca un părinte bun. Avea şi cunoscuţi în diferite posturi, şi pe oricare dintre ei îl ruga să ajute pe cineva pentru loc de muncă, boală, etc, niciunul nu-i spunea „nu”, pentru că toţi îl iubeau şi îl preţuiau.
Tot astfel lucra şi femeia lui. Ajuta copii săraci sau tineri care aveau greutăţi cu studiile lor, şi toţi o aveau ca pe o mamă. La un moment dat ea mi s-a plâns, spunându-mi:
„Părinte, atunci când m-am căsătorit, îndată mi-am lăsat serviciul, căci am fost profesoară, deoarece m-am gândit că astfel voi putea fi o mamă mai bună. Am cerut de la Hristos să-mi dea şi până la douăzeci de copii, dar, din nefericire, nu mi-a dat niciunul”.
Atunci i-am spus:
„Soră, tu ai mai mult de cinci sute de copii şi încă te mai plângi? Hristos a văzut intenţia ta cea bună, şi te va răsplăti pentru ea. Acum când ajuţi pentru renaşterea duhovnicească a atâtor copii, te faci o mamă mai bună decât multe mame şi le depăşeşti pe toate femeile cu mulţi copii. Vei avea şi cea mai mare răsplată, pentru că, prin renaşterea lor duhovnicească, copiii se asigură duhovniceşte în viaţa veşnică”.
După un timp au adoptat şi o fată, căreia i-au dat toată averea lor. Iar ea purta grijă de ei şi după ce bătrânii au murit, s-a dus la mănăstire, cu toate că şi casa lor era ca o mănăstire, căci în ea se citeau toate slujbele. La vecernie şi pavecerniţă veneau şi alţi fraţi în Hristos, iar miezonoptica şi utrenia le citeau ei trei. Aceste suflete binecuvântate au odihnit multe suflete îndurerate. Dumnezeu să-i odihnească şi pe ei.
De aceea spun că cel mai mare şi cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut duhovniceşte pe sine însuşi şi ajută şi pentru renaşterea duhovnicească a copiilor din toată lumea, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.
 Părinte, unii soţi care nu pot face copii se gândesc să înfieze vreun copil.
 Da, este mai bine să înfieze. Nu trebuie să insiste, căci ce vrea omul nu este întotdeauna şi voia lui Dumnezeu.
 Părinte, părinţii adoptivi trebuie ca la o anumită vârstă a copilului să-i spună că este înfiat?
– Ei, cel mai bine este să-i spună copilului la o anu-mită vârstă. Dar ceea ce are mai mare valoare este să-l iubească mult şi cum trebuie pe copil. Există copii care trăiesc cu părinţii lor fireşti, dar iubesc mai mult pe alţi oameni pentru că părinţii lor nu au dragoste. 

Familiile cu mulţi copii
Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dez-volte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic, etc. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii acestea toate se cultivă în chip firesc.
De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinţii trebuie să fie foarte atenţi cum să-i crească. De obicei părinţii acestor copii caută să nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârşire. Ia uită-te la o fată singură la părinţi şi care le are pe toate. Are şi servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă, care-i va aranja şi camera, etc. Servitoarea este plătită, dar şi sporeşte duhovniceşte, deoarece se dăruieşte pe sine, se jertfeşte, în timp ce aceea, dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buştean. Eu recomand tinerilor să-şi ia soţii din fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obişnuiesc cu jert-firea de sine, şi astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinţii lor. Iar lucrul acesta rar îl întâlneşti la copiii deprinşi cu traiul bun.
Părinţii cu mulţi copii au o inimă bună. Mi-aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane, printre vecinii noştri era un copil orfan care rămăsese complet singur. Unui familist sărac, cu zece copii, i s-a făcut milă de el, l-a luat în casa sa şi l-a crescut şi pe acela împreună cu copiii Iui. Şi ştiţi ce binecuvântare a primit după aceea acel om de la Dumnezeu! Oare, Dumnezeu l-ar fi lăsat neajutat pe acela ce avea o astfel de mărime de suflet?
Se poate ca unul cu mulţi copii să înfrunte la început multe greutăţi, dar Dumnezeu nu-l va lăsa. Să vă spun un caz. Un familist care avea şase copii mi-a cerut odată să fac rugăciune pentru ei, ca să nu-i scoată proprietarii din casă. Din păcate, mulţi proprietari preferă să-şi închirieze casa lor la doi oameni şi cinci câini sau pisici care o murdăresc, şi nu vor s-o închirieze la familii cu mulţi copii, ca să nu le strice, chipurile, casa. Aşadar acest familist obosise, sărmanul, fiind alungat dintr-o casă în alta, grăbindu-se să închirieze înaintea altuia în altă parte, ostenindu-se să transporte lucrurile şi copiii din casă în casă. Lucra din greu ca să-şi economisească cele absolut necesare pentru familie şi nu se târguia pentru chirie, numai ca să fie lăsat de proprietar mai mult timp în casă, pentru a nu se chinui cu mutările, dar nici aşa nu era îngăduit. Când am auzit aceasta mi s-a făcut milă de el şi i-am spus:
„Nu te mâhni. Dumnezeu se va îngriji şi de copiii tăi. El este Creatorul, Cel care le dă copiilor ceea ce este mai important, adică sufletul. Voi, ca împreună-creatori cu El, le daţi numai trupul. Aşadar Dumnezeu se îngrijeşte de copii mai mult decât voi”.
Nu au trecut două-trei luni, când într-o zi vine la mine şi-mi spune: „Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu mi-a rânduit şi casă şi-mi prisosesc şi destui bani”. L-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el mi-a povestit următoarele:
„Odată am vrut să merg în satul natal şi aşa cum aşteptam la autogara să vină autobuzul, se apropie de mine un vânzător de bilete de loterie şi mă îndeamnă să cumpăr. Eu însă nu am vrut să iau, deoarece conştiinţa de creştin nu-mi îngăduia. Dar după ce acela s-a îndepărtat puţin, m-am gândit că poate se află într-o mare sărăcie şi i-am strigat să aştepte. Am scos bani pentru un bilet şi i-am dat, fără să iau biletul. Dar acela fiind cinstit, nu a primit aceasta. Atunci neştiind ce să fac, dar dorind totuşi să-l ajut, i-am spus: „Dă-mi un bilet. Poate îmi va trebui”. Şi astfel am luat un loz cu scopul de a-l bucura pe acela şi nu pe mine, căci eu mă mâhnisem puţin, deoarece îmi călcasem rânduiala. Dar cu lozul acela am câştigat o mare sumă de bani. Cu o parte din ei mi-am cumpărat o casă. O altă parte i-am lăsat pentru întreţinerea copiilor, iar o altă parte i-am pus într-un plic pe care l-am lăsat în căsuţa poştală a vânzătorului de lozuri, deoarece în mână nu i-ar fi primit sub nici un chip„.
Este uimitor cum lucrează dragostea lui Dumnezeu pentru cei cu mărime de suflet. (...)”. 




NOTE:[1] Maica Domnului s-a născut în chip firesc şi nu fără împreunare. „A fost preacurată”, pentru că, aşa cum scrie şi Sfântul Ioan Damaschin în cuvântul său „La Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria”, s-a zămislit „în întreagă înţelepciune” (vezi P.G. 96, 669A), dar, prin nevointa ei, şi-a sporit sfinţenia pe care a primit-o de la părinţi, respingând „tot gândul nefolositor şi vătămător de suflet înainte de a se îndulci de el” (Ibidem 676B).
[2] Stareţul a pustnicit la Sinai, la Peştera Sfinţilor Galaction şi Epistimia, între anii 1962-1964. Iar cele descoperite lui, Stareţul nu ni le-a spus.
[3] Referitor la subiectul relaţiilor dintre soţi, Părintele Paisie a scris într-o scrisoare:
„Despre subiectul de care mă întrebi, referitor la relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mirenilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod. Sfinţii Părinţi lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească şi la puterea fiecăruia. Pentru a mă face mai înţeles îţi scriu câteva cazuri de preoţi căsătoriţi şi mireni care încă trăiesc şi pe care îi cunosc. Dintre aceştia sunt unii care au venit în contact după căsătoria lor şi după ce au dobândit unul, doi sau trei copii, au hotărât apoi să trăiască în curăţie. Alţii vin odată pe an pentru naştere de prunci, după care trăiesc ca fraţii. Alţii evită perioadele posturilor şi după aceea vin în contact. Iar alţii nu pot izbuti nici aceasta. Unii, o dată în mijlocul săptămânii, pentru a avea trei zile înainte de Sfânta împărtăşanie şi trei zile după. Iar alţii se poticnesc şi în aceasta. De aceea şi Hristos, după înviere, atunci când S-a arătat apostolilor, cunoscând neputinţa firii omeneşti, a rostit mai întâi aceste cuvinte: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi… Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Scopul este să se nevoiască omul cu discernământ şi mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovniceşti. La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii şi se vlăguieşte trupul, se poate impune duhul şi astfel pot şi cei căsătoriţi să guste puţin şi din desfătările dum-nezeieşti. Şi astfel se retrag în chip firesc de la plăcerile trupeşti, pe care încep să le vadă ca pe nişte nimicuri. În felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, şi cei căsătoriţi ajungând astfel în Rai pe cărarea odihnitoare cu cotituri. Monahii însă o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci şi astfel se urcă în Rai. Trebuie să ai în vedere, Părinte, că subiectul relaţiilor conjugale nu este numai subiectul tău şi nici nu ai dreptul să-l aranjezi numai tu singur, ci„cu bună învoială”, după cum spune Apostolul Pavel. Dar şi atunci când se face „cu bună învoială”, este trebuinţă de atenţie. Căci cel tare duhovniceşte trebuie să se pună în situaţia celui slab. De multe ori, ca să nu mâhnească un soţ pe celălalt, spune că este de acord să se înfrâneze pentru o vreme, dar lăuntric se chinuieşte. Iar aceasta o pătimesc mai ales femeile, care au şi puţină frică de Dumnezeu, dar au şi un trup vioi. De multe ori, unii bărbaţi evlavioşi din lipsă de discernământ, atunci când aud de la femeile lor că sunt de acord, se silesc să prelungească această perioadă de înfrânare, făcându-le astfel pe femeile lor să se chinuiască, să izbucnească în crize de nervi, etc… Bărbaţii crezând că femeile lor au sporit în virtutea înfrânării, vor să trăiască în înfrânare pentru perioade şi mai mari de timp, dar în felul acesta duc pe femeile lor în ispită, silindu-le să-şi caute prieteni. Şi dacă se întâmplă aceasta, le chinuie mustrarea conştiinţei pentru cădere, iar bărbaţii încearcă să trăiască şi mai virtuos, văzând pe femeile lor că nu mai au dispoziţie. Şi cred astfel că ele au sporit duhovniceşte şi nu mai doresc lucruri trupeşti. Fireşte, pricina este egoismul femeiesc justificat şi invidia lor, datorate complexului de inferioritate pe care îl au. Femeia atunci când îl vede pe bărbatul ei că vrea să ducă o viaţă duhovnicească, se sileşte pe sine ca să-l întreacă. Dar, iartă-mă, că am intrat în livezi străine, căci lucrarea monahului este şiragul de metanii şi nu aceste subiecte. Dar ca să nu te mâhnesc, am fost nevoit să-ţi scriu câteva din cele (pe care le ştiu de departe), care îi chinuiesc pe fraţii noştri din lume şi prin care dau loc vrăjmaşului. Are mare însemnătate şi faptul ca amândoi soţii să aibă acelaşi temperament. Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă un temperament mai domol şi celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi ajutat să-şi dobândească sănătatea sufletească. Şi astfel, sănătoşi amândoi, să meargă înainte” (Preot Dionisie Taţi, „Stareţul Paisie”, Koniţa 1995, pp. 176-178).
[4] Sfântul Arsenie, aşa cum se vede din viaţa lui, în cazurile de sterpiciune binecuvânta o sforicică şi o dădea femeii s-o poarte ca să i se dezlege sterpiciunea. Stareţul ne spunea ca în cazurile asemănătoare să atingem o bucată de panglică de Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie şi să o dăm femeii care are problema, s-o poarte.
(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003)         
                                                                                           sursa: Razboi Întru Cuvânt                                                            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu