Translate

duminică, 30 septembrie 2012

Fericita Teodora


O poţi vedea cu ochii minţii –o tânără sfioasă,îmbrăcată în strai moldovenesc cu brâul strâns în jurul trupului subţire trebăluind prin ogradă ori grăbind pe uliţele satului spre biserică. 

Sau – monahie cernită învăluită în fumul diafan al cădelniţei,rugându-se cu fruntea la pământ şi cu sufletul în rai. 

Trăind ca păsările cerului din prinoasele pe care i le dăruia muntele. 

Privesc la icoana zugrăvită de monahii din mânăstire şi o văd aşa cum era:simplă şi senină în mijlocul sihăstriei înconjurată de păsărele.Teodora – darul Lui Dumnezeu pentru noi. 

Când am ajuns prima dată la Sihla încă nu se amenajase drumul actual şi cei care se încumetau să meargă la mânăstire trebuiau s-o ia pe jos pe o cărare adânc brăzdată de şuvoaiele care se năpusteau la vale în timpul ploilor. 

Am urcat cu greu priporul golaş parcă anume tăiat ca să-i descurajeze pe musafirii nepoftiţi sau poate să-i pună la încercare pe ceilalţi. 

Sus,pe coastă,se înălţa biserica şi din unghiul în care o priveam mi se părea că şi ea a urcat cu greu şi s-a oprit acolo tocmai pentru a ţine muntele să nu se prăvale. 

Un indicator arăta drumul spre peşteră şi pentru că mă răzleţisem de ceilalţi am pornit singură într-acolo. 

- Nu vă temeţi! mi-a spus un călugăr ce îngrijea florile. 

– Nu mă tem! am răspuns automat şi am trecut mai departe. 

Poteca începea cu câteva trepte făcute din crengi ca să frâneze alunecarea şi părea destul de accesibilă. 

Ocolind muntele după un timp, am pierdut din vedere mânăstirea . 

Nimic nu tulbura liniştea amiezii doar paşii mei se auzeau pe potecă şi gândurile ce începuseră să mă ispitească.”De ce mi-o fi spus să nu mă tem? 

Doar este ziuă şi locul oricum nu-i pustiu. 

Ce poate fi? Nu mă simţeam în largul meu singură în pădure mai ales că eram obişnuită cu întinderile generoase ale câmpiei. 

Poteca începuse să se îngusteze şi de unde până atunci mergeam privind în jur acum trebuia să mă ţin de bolovani şi de rădăcini ca să pot urca. 

Mamă,ce streaşină! 

O ditamai stânca suspendată,gata să se răstoarne parcă mă aştepta pe mine. 

”Doamne,cum de stă piatra asta aşa de mare şi nu cade? 

Dacă începe acum un cutremur?”(O,fricoaso – mă certam singură – poale lungi şi minte scurtă!). 

Sus,stânca jos,panta abruptă a muntelui ,oricum n-aveam unde să mă refugiez, înapoi nu mă puteam întoarce fără să mă fac de râs aşa că - înainte cu Dumnezeu la peştera Cuvioasei. 

Mă gândeam:cum o fi stat măicuţa asta singură în sălbăticie având în jur numai pietre şi copaci? 

Dar nu era aşa – pietrele i-au fost casă şi pavăză în vreme de primejdie. 

Prin rugăciune a făcut să crape stânca iar păgânii îngroziţi au fugit.Copacii i-au dăruit alean şi frumuseţe.Înfrăţiţi în tărie- om şi copac - au rămas în picioare.El,frângându-şi crengile sub vânt şi furtună ,ea plângând pentru păcatele lumii. 

O, fericită Teodora de câte ori n-ai tresărit la auzul urletelor haitei flămânde! De câte ori n-au ocolit urşii peştera unde ardea flacăra credinţei tale! 

Mă uitam în peşteră ca să găsesc urmele focului să pot şi eu inţelege cum a stat cuvioasa timp de şaizeci de ani departe de lume,lipsită de cele necesare traiului în cea mai aspră nevoinţă. 

Cum a răbdat frigul şi lipsa pâinii cum n-a fugit jos,în vale să stea lângă celelalte monahii?N-am înţeles atunci şi nici acum nu înţeleg pe deplin. 

Până când n-ai fost singur în durere,în nevoi şi-n disperare nu ştii ce înseamnă singurătatea.Dacă n-ai răbdat de foame ştiind că nu vei avea nici mâine ce mânca nu ştii ce-i foamea. 

Dacă n-ai stat în ger dezbrăcat şi cu picioarele goale n-ai simţit cu adevărat ce înseamnă frigul. 

Dar ea pe toate acestea le-a luat de bunavoie şi încă altele pe care nu le ştim – podoabe de mult preţ – adunate în visteria Împărătească. 

Citind viaţa şi Acatistul sfintei am aflat că nu mai avea nevoie nici de lumină nici de căldură căci devenise rug aprins,nesfârşit unind într-o singură flacără alte ruguri arzând în cine ştie ce inimi sau peşteri. 

Noi căutăm fericirea la oameni sau în lucruri frumoase amăgindu-ne şi dorind mereu mai mult. 

Ea a găsit-o în rugăciune şi-n ascultare iar Dumnezeu a binecuvântat-o cu darul facerii de minuni dăruindu-i un loc “unde nu este nici durere,nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit”. 

Teodora a meritat acest loc,noi doar sperăm că–l vom vedea. 

La Sfintele sale moaşte vin mulţi şi se închină. 

Unii au folos şi mângâiere,alţii – zăbavnici cu inima – vor mai aştepta. Răbdarea nu creşte pe toate drumurile dar poate fi dobândită cu rugăciune şi stăruinţă. 

Oare nu prin răbdare s-a învrednicit de Împărăţia Cerurilor Sfânta Teodora? 

Tudora Luca