Aşa că pocăinţa se pune în lucrare atunci când dintr-odată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiinţa ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: “Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, aceasta voieşti?” Şi dacă noi răspundem: “Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” si ne întoarcem către El, Hristos ne spune: “Te iert; iar tu, în semn de recunoştinţă pentru o asemenea iubire şi pentru că, răspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ţi viaţa… “ Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un val negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid Împărăţia cerească. Trebuie adăugat la acestea ceva, care se găseşte în chiar inima pocăinţei, şi anume, să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde şi cu încredere deplină că El are destulă iubire încât să ne dăruiască iertarea şi destulă putere pentru a ne schimba. Pocăinţa este acea cotitură a vieţii, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă şi de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu dar că Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viaţa noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: “Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăţia inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinaţiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerinţele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăinţa noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare. Pocăinţa trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea luiDumnezeu, printr-un efort susţinut şi viguros de a duce o viaţă dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu Însuşi nu ne va izbăvi, căci, după cum ne spune Hristos, nu cei ce zic “Doamne, Doamne!” vor intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 7, 21), ci cei care aduc rod. Aceste roade noi le cunoaştem: ele sunt pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, blândeţea (Gal. 5, 22-23). Acestea ar putea face încă de pe acum din pământul nostru un paradis dacă, asemenea pomilor roditori, am putea, ajunşi la o deplină maturitate, să le rodim. Aşa că pocăinţa se pune în lucrare atunci când dintr-odată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiinţa ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: “Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, aceasta voieşti?” Şi dacă noi răspundem: “Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” si ne întoarcem către El, Hristos ne spune: “Te iert; iar tu, în semn de recunoştinţă pentru o asemenea iubire şi pentru că, răspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ţi viaţa… “ Ce s-ar mai putea spune? Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Îi spunem Domnului: “O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: “dar nu pe aceasta, Doamne!” sau “nu pe cealaltă... !”. Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta!Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum… ” De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: “Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seama pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune jar, şi ne-ar adresa aceasta întrebare vitală: “Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: “Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă… “Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu. Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 66-69)
www.doxologia.ro
Postări
