Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Dar nu putem cuprinde într-o predică tâlcuirea tuturor Evangheliilor de astăzi. Ci fiindcă o dată în an se prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, vom vorbi ceva din viaţa acestui Mare Martir, mare Sfânt al Bisericii lui Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest copil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).
Şi avea în palatul său tatăl lui Dimitrie două icoane preafrumoase, ferecate în aur: icoana Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici, la care se duceau în taină şi se închinau, el şi soţia lui. Şi îl ducea şi pe copilul Dimitrie, din pruncie, să se închine Mântuitorului şi Maicii Domnului, în faţa acestor sfinte icoane, învăţându-l pe dânsul taina adevăratei credinţe în Hristos încă de la cea mai fragedă vârstă.
Dar când era sfântul Dimitrie în jurul vârstei de 20 de ani, a murit tatăl său, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Şi auzind împăratul Maximilian că a murit şi că alt voievod aşa de vrednic ca dânsul nu se găseşte în părţile răsăritului, a trimis oamenii săi de încredere, ca pe fiul voievodului Tesalonicului, pe Dimitrie, să-l cheme la dânsul. Şi văzându-i împăratul înţelepciunea şi auzind despre vitejia lui în războaie, l-a făcut voievod în Solun, în locul tatălui său. Apoi Sfântul Dimitrie a mers îndată în patria sa, unde, în loc să prigonească şi să ucidă pe creştini – aşa cum îi poruncise Maximilain –, a început înaintea tuturor a mărturisi şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind numele Mântuitorului Hristos. Astfel, el s-a făcut solunenilor ca un alt Pavel, pe mulţi aducându-i la cunoştinţa adevărului şi dezrădăcinând închinarea de idoli.
Dar împăratul acela păgân a avut tocmai în vremea aceea mare război împotriva sciţilor şi a sarmaţilor. Împărăţia sciţilor a fost în câmpia rusă, iar sarmaţii au trăit în Peninsula Scandinavă, unde-s Norvegia şi Suedia de astăzi, în ţinuturile nordice, fiind strămoşii germanilor. Şi venind împăratul de la război biruitor, a voit să aducă jertfă spurcaţilor de zei făcuţi de mână de om: lui Apolo, lui Mornas, lui Zeus, lui Marte, zeiţei Afrodita sau Venera şi celorlalte.
Deci având el o mulţime de spurcaţi zei cărora le făceau praznice sângeroase şi necurate, sau mai bine zis draci, cum le zice Scriptura, că „idolii păgânilor sunt draci” (Psalmii 95, 5), a voit să le aducă jertfe de mulţumire că a biruit în război. Şi atunci a venit cu mare fală în cetatea Tesalonicului, spre a le face mare prăznuire, şi a chemat şi pe Dimitrie ca să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar dumnezeiescul Dimitrie, văzând că acuma e vremea cea mai prielnică, cea mai bună de a mărturisi el adevărata credinţă în faţa împăratului, s-a îmbărbătat, amintindu-şi de cuvântul apostolului Pavel, care zice: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,10). Adică, nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci să mărturiseşti şi cu gura, ca să te poţi mântui. Această credinţă a Duhului Sfânt având-o în inima sa, când împăratul făcea praznic spurcaţilor zei şi le aducea jertfe acolo în Tesalonic, Dimitrie a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu glas mare şi prealuminat pe Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că El este Dumnezeu adevărat, Care a făcut cerul şi pământul şi Care, pentru nemăsurata Sa milostivire, S-a pogorât până la trup şi S-a îmbrăcat în firea noastră, afară de păcat, şi ne-a mântuit pe noi, suindu-ne iarăşi – nu în rai, ci în cer.
Când a văzut împăratul că Dimitrie a avut atâta îndrăzneală să mărturisească în faţa unei mari mulţimi că este creştin, a rămas cu totul buimăcit, că altele aştepta să audă de la Dimitrie. Aştepta să audă cum îl laudă pe el, pentru că a biruit pe sarmaţi şi pe sciţi, şi să aducă jertfă necuraţilor zei. Iară el, din contră, îl aude pe voievod că-L mărturiseşte pe Cel Răstignit, cu toate că îi poruncise – când l-a făcut antipat – să şteargă de pe faţa Tesalonicului şi din toată Grecia pe cei ce cred în Cel Răstignit, adică pe creştini.
Deci, auzind împăratul mărturisirea aşa de luminată a lui Dimitrie, nemaiputând de furie, a trimis ostaşii săi, care l-au luat şi l-au băgat în temniţă, să-l ţie acolo spre judecată şi spre moarte, până va avea vremea să-l judece.
Acest crunt împărat avea obiceiul acesta: când se întorcea biruitor de la un război, făcea mari petreceri, mare teatru, mari desfrâuri, mari jocuri, sau mari nebunii, mai bine zis. Avea obiceiul rău de a se desfăta cu circuri, cu spectacole pline de răutăţi, ca să veselească pe cetăţenii oraşului şi pe cei de sub conducerea lui. Şi, printre alte distracţii, avea el şi un mare goliat din neamul vandalilor, pe care îl chema Lie. Şi îi făcea acestui preaspurcat împărat mare veselie să vadă cum acest Lie, fiind foarte voinic cu trupul şi iscusit la luptă, omoară pe cei mai slabi decât el. Deci atunci, pe acest goliat, pe acest atlet al satanei, l-au pus pe un pod înalt, iar dedesubt au pus o mulţime de suliţe înfipte cu vârful în sus; şi se luau la luptă cei voinici şi cei slabi cu dânsul, din porunca împăratului. Mai cu seamă îi punea pe creştini la această treabă, ca Lie acela, blestematul, tare cu trupul, să-i arunce de pe pod în vârful suliţelor, spre moartea care-i aştepta în acest chip. Şi aşa preaspurcatul atlet Lie, voind să satisfacă plăcerea împăratului şi să-l laude mulţimea spectatorilor care priveau această petrecere sângeroasă, acest măcel omenesc, foarte mulţi oameni a doborât de pe pod şi i-a aruncat în vârful suliţelor, încât bieţii oameni şi bieţii creştini mureau cu amare chinuri.
În acest timp, Sfântul Dimitrie, fiind păzit în temniţă din ordinul împăratului, un oarecare tânăr creştin, cu numele Nestor, s-a aprins de râvna lui Dumnezeu Atotţiitorul şi, nemaiputând să rabde spurcăciunile şi distracţiile blestemate ale acestui crud împărat, s-a dus la marele mucenic Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Robule al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atâta sânge creştinesc care se varsă acum”. Iară dumnezeiescul mucenic Dimitrie, fiind în lanţuri, a binecuvântat pe Nestor şi, însemnându-l cu pecetea Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, că şi pe Lie vei birui, şi pentru Hristos vei mărturisi!”. Tânărul Nestor, înarmat fiind cu rugăciunea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi cu semnul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, s-a dus la petrecerea aceea şi înaintea împăratului, a generalilor săi şi a toată lumea care era de faţă, a strigat: „Vreau să mă lupt cu Lie!”. Împăratul, văzându-l pe Nestor că este copil frumos şi înţelept, a început să-l momească: „Copile, nu te juca cu viaţa ta, că Lie acesta a dărâmat mii şi mii până acum, iar tu eşti un copil; fie-ţi milă de frumuseţea şi de tinereţele tale!”. Iar el, neascultând nimic din momelile împăratului, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a repezit la goliatul Lie, l-a încleştat şi a început a se învârti întâi la dreapta şi apoi, cu rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, l-a azvârlit în mijlocul suliţelor, şi acolo a pierit blestematul acela, ucigaşul de oameni.
Dar împăratul a auzit pe Nestor, când se urca pe pod să lupte cu Lie, zicând aşa: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi înţelegând din aceste cuvinte că Sfântul Dimitrie l-a pus la cale pe tânărul Nestor şi l-a înarmat asupra lui Lie, a hotărât uciderea acestui viteaz tânăr creştin, care a fost scos în afara cetăţii, unde i s-a tăiat capul.
Apoi, mâhnindu-se pentru moartea lui Lie mai mult decât dacă ar fi pierdut împărăţia, s-a hotărât să-l omoare pe Sfântul Dimitrie, voievodul Tesalonicului, care acum era la temniţă grea, în lanţuri, păzit de ostaşi. Şi a trimis ostaşi păgâni, cu suliţe ascuţite foarte, zicându-le: „Duceţi-vă în temniţa unde este Dimitrie legat, băgaţi suliţele în el şi-l străpungeţi; nu mai trebuie să trăiască, fiindcă nu numai că nu se fereşte a mărturisi pe Hristos, dar şi pe ceilalţi îi îndeamnă a crede în Hristos!”. Şi au venit ostaşii în temniţă, cu sentinţa împăratului în mână, şi le-au spus celor ce îl păzeau: „Daţi-vă la o parte, că avem poruncă să-l omorâm!”. Şi auzind aceasta marele mucenic Dimitrie şi văzând că moartea îi va fi de suliţă, de bună voie a ridicat mai întâi mâna dreaptă în sus, să-l străpungă mai întâi în coasta dreaptă şi să se asemene prin această rană cu Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a fost împuns în coastă cu suliţa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi aşa au străpuns ostaşii mai întâi coasta dreaptă a Sfântului Dimitrie, iar apoi l-au străpuns peste tot cu suliţele până l-au omorât şi sângele lui a udat pământul şi a umplut temniţa cu şiroaie fierbinţi.
Dar, pe când îl străpungeau cu suliţele pe marele mucenic Dimitrie, era acolo de faţă şi un slujitor al Sfântului Dimitrie, anume Lupu, căruia Sfântul Dimitrie îi încredinţase mai din vreme testamentul cu toată averea lui – că ştia că va muri pentru Hristos – şi i-a spus s-o împartă la săraci. Acest Lupu, după ce a văzut că a murit marele mucenic Dimitrie şi şi-a dat duhul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu, fiind de faţă când îl străpungeau cu suliţele, a luat haina cu care Sfântul Dimitrie era învelit şi inelul sfântului, pe care, muindu-le în sângele cel mucenicesc, a început a face cu ele minuni mari în tot Tesalonicul şi oriunde ajungea.
Toţi care se atingeau de giulgiul acela însângerat al Sfântului Dimitrie, pe care îl purta preafericitul Lupu, se vindecau de patimile şi de boalele lor şi ieşeau din ei duhurile necurate. Şi ajungând toate acestea până la urechile împăratului, a trimis acela ostaşi la preafericitul Lupu şi, ducându-l undeva în afara cetăţii, i-au tăiat capul. Şi aşa sluga cea bună după păstorul şi stăpânul ei s-a dus.
Trecând o vreme după moartea Sfîntului Mare mucenic Dimitrie, a Sfântului Nestor şi a Sfântului Lupu, s-a liniştit prigoana, care ţinu până prin anii 304-305, când veni la împărăţie marele Constantin, care a dat libertate credinţei creştine. În vremea acestuia, acolo unde îngropaseră pe Sfântul Dimitrie nişte creştini, care l-au luat din temniţă aşa, împuns cu suliţele, s-a făcut o bisericuţă, mai întâi din lemn – după puterea creştinilor de atunci –, îngropându-se în pământ, într-o ladă de lemn, trupul multpătimitor şi preafericit al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Dar – o, minunile Tale, Hristoase, şi ale tale, Sfinte Mare Mucenic Dimitrie! – în bisericuţa aceea unde, dedesubt, sub Sfântul Altar, se odihneau moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, au început a se face minuni preaslăvite şi foarte mari. Se tămăduiau toţi surzii, toţi îndrăciţii, toţi leproşii, toţi slăbănogii şi orice fel de boală a celor ce veneau cu credinţă adevărată şi tare în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în sluga Sa, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.
În vremea aceea, în părţile Iliricului, era un voievod, un boier mare cu numele Leonte, foarte bolnav şi paralizat. Şi auzind că la Tesalonic, într-o bisericuţă mică de lemn, ar fi moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ce fac minuni, s-a dus şi el cu mare greutate, cu căruţa şi cu mijloacele de transport ce se foloseau pe atunci; s-a dus, tocmai din părţile Iliricului, până la Tesalonic. S-a dus la bisericuţa aceea şi, când a ajuns şi a făcut rugăciuni în biserica de lemn, îndată s-a făcut sănătos, fără nici o urmă de boală. Iar el, văzând această preaslăvită minune, ca şi slugile care îl aduseseră, a zis: „Nu voi pleca de aici până ce nu voi face o biserică preafrumoasă Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care m-a tămăduit”; căci era boierul foarte bogat şi, ca mulţumire pentru tămăduirea sa, a stricat biserica cea de lemn şi a început să zidească alta, preaminunată şi de piatră. Şi când săpau şanţurile temeliei pentru noua biserică – o, minunile tale, Sfinte Dimitrie! – au dat peste racla sfintelor moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, pe care le-au găsit întregi, nestricate deloc, iar racla era plină de mir binemirositor şi aromat foarte. Şi când au început a unge bolnavi cu acest mir, toţi se tămăduiau. Şi s-a bucurat Leonte şi tot poporul din cetate, nu numai că au găsit racla sfântului cu moaştele, ci şi că pururea izvora mir. Oricât ar fi luat din raclă mir, ea se umplea din nou şi tămăduia mii şi zeci de mii de bolnavi din hotarele acelea şi de prin alte părţi, până departe.
Şi aşa acest boier, văzând acea preaslăvită minune, a continuat lucrarea bisericii, a făcut o biserică de marmură şi de piatră preaminunată şi preafrumoasă, iar moaştele şi veşmintele sfântului, care erau într-o raclă de lemn, le-a pus într-o raclă de aur şi de pietre scumpe. Apoi, voind să se ducă în ţara sa, când să plece, a vrut să ia ceva din moaştele sfântului. Dar sfântul s-a arătat lui şi i-a zis: „Nimic să nu îndrăzneşti a lua; ia numai giulgiul muiat în sângele meu şi-ţi ajunge ţie!”. Şi aşa boierul Leonte, după ce a terminat biserica, a luat giulgiul sfântului şi a plecat în ţara sa. Dar, trebuind el să treacă un râu spre a putea continua drumul spre patria lui, când a fost să treacă apa, s-a stârnit o furtună care a ridicat valuri primejdioase, încât nu îndrăznea, de teamă, nici o corabie să treacă pe malul celălalt. Şi neştiind boierul ce să facă: să se întoarcă înapoi sau să treacă, numai ce aude un glas: „Racla cu giulgiul – căci îl pusese într-o raclă de aur – ia-o în mâinile tale şi treci fără grijă!”. Şi a luat racla în mâini şi a trecut apa fără nici o primejdie, că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era acela care i-a uşurat călătoria şi a făcut această minune pentru acel binecredincios creştin, ca să se întoarcă sănătos acasă.
La câtăva vreme după aceasta, s-a întâmplat însă şi altceva: împăratul Justinian cel Mare terminase biserica cea preaslăvită şi preafrumoasă a Sfintei Sofia din Constantinopol (cea mai mare biserică a Ortodoxiei, în care încap până la patruzeci de mii de oameni), zidită în numele înţelepciunii lui Dumnezeu. Şi ar fi voit împăratul Justinian să cinstească această mare biserică cu moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiindcă cetatea Tesalonicului era tot sub stăpânirea lui, ca şi Constantinopolul. Deci voia să le aducă de acolo la Constantinopol. Şi a trimis cu mare cinste episcopi şi oameni de încredere să aducă moaştele sfântului de la Tesalonic la Constantinopol. Dar n-a fost voia Sfântului Dimitrie să se mute de acolo. De aceea, când au ajuns arhiereii, după ce au cerut voie episcopului locului, după ce au făcut rugăciuni la Sfântul Dimitrie, au încercat să ia racla cu sfintele moaşte. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – au auzit un glas ca de tunet: „Staţi, nu îndrăzniţi!”. O dată cu glasul, au ieşit din racla sfântului foc şi scântei. Şi au căzut cu faţa la pământ ca morţi, şi n-au mai voit nici să gândească să ia moaştele sfântului. Numai atît au îndrăznit, să scoată puţină ţărână de la mormântul sfântului, pe care, luând-o cu ei, s-au dus la Constantinopol cu cutremur mare şi au spus împăratului că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie nu vrea să părăsească cetatea sa şi mormântul său de la Tesalonic. După această întâmplare, împăratul a fost mulţumit că nu i-a pierdut Sfântul Dimitrie pe aceia care îndrăzneau să-i ia moaştele şi a zis: „Nu este voia Domnului; să lăsăm toate cum voieşte Bunul Dumnezeu şi preafericitul său mucenic, Sfântul Dimitrie”.
S-a mai întâmplat tot pe vremea aceea o foamete mare în Tesalonic. Şi atunci singurele mijloace prin care puteau să-şi aducă acolo hrana ori apa erau corăbiile, ca pe vremea aceea, cu pânze, care foarte greu ajungeau din cauza vânturilor şi a furtunilor. Mare foamete era în Tesalonic şi bietele femei, şi copiii, şi orfanii, şi văduvele, şi gospodarii plângeau la racla sfântului: „Sfinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu să trimită ploaie, că murim de foame!”. Iar Sfântul Dimitrie, în chip de ostaş călare pe cal, alerga prin toate porturile Mării Mediterane şi, unde întâlnea o corabie cu grâu, întreba: „Unde vă duceţi?”. Ele mergeau în alte părţi, şi atunci Sfântul Dimitrie le dădea bani de aur şi le plătea grâul, zicând: „Duceţi-vă în cetatea mea, că este lipsă!”. Şi aşa a cumpărat multe tone de grâu şi le trimetea la Tesalonic. Şi acolo s-a făcut pe urmă mare belşug, că toţi se îndreptau către Tesalonic, oraşul şi cetatea sfântului, şi n-a mai fost foamete până a dat Dumnezeu ploaie pe pământ.
Dar iată şi altă minune a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. În biserica sfântului din Tesalonic era un paraclisier care aprindea candelele, lumânările şi îngrijea de curăţenie. Şi acest paraclisier, cu numele Onisifor, îndemnat de satana, fura lumânările din biserica sfântului – pe care le aduceau binecredincioşii creştini – şi le vindea apoi la alţii. Le lua înainte de a arde mult, sau chiar şi neaprinse, după cum le dădeau oamenii, le vindea şi făcea un fel de câştig al lui. Din ce? Din jertfa adusă lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie în biserică. Altfel, viaţa o avea bună Onisifor; nu era om rău, dar i-a dat satana patima să fure lumânările de la racla şi din biserica sfântului. Iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, acest preablând al sfânt al lui Hristos, întâi s-a arătat lui Onisifor în vis şi i-a spus: „Onisifor, e ruşine şi păcat! Oamenii vin săracii aici de la sute şi mii de kilometri şi Dumnezeu ştie cum adună un ban ca să cumpere o lumânărică şi să o pună aici, şi tu o iei, o furi şi o vinzi. Să nu mai faci aşa, că e păcat!”. Şi s-a trezit Onisifor din vis şi din mustrarea sfântului, s-a ruşinat şi o bucată de vreme a încetat să fure lumânări. Dar după o vreme a uitat certarea sfântului şi iar l-a îndemnat cel rău să fure. Veniseră doi oameni şi aduseseră două lumânări mari şi frumoase, cum au obicei bunii creştini, şi le-au dat lui, spunându-i: „Părinte Onisifor – că era călugăr –, pune-le la sfântul, la racla Sfântului Dimitrie”. Şi ce i-a zis satana? „Ia-le acum, că sunt frumoase şi ai să iei bani buni pe ele!”. Şi, în loc să le pună la sfântul, se gândea cum să le dea altcuiva şi să le vândă. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – când s-a dus lumea din biserică şi Onisifor era tocmai cu lumânările în mână, se auzi de la racla Sfântului Dimitrie un glas înfricoşat, spunându-i: „Dar mare tâlhar te-ai mai făcut, omule!”. Şi îndată după această certare, acela a căzut ca mort la pământ, şi a stat amorţit acolo, şi venind preoţii bisericii, abia l-au ridicat, mai mult mort decât viu. Şi după ce s-a trezit, i-au făcut Maslu de mai multe ori, că-i era gura încleştată şi nu putea să spună ce i se întâmplase; şi după ce Dumnezeu şi Sfântul Dimitrie s-au milostivit de el, cu glas tremurat a mărturisit de faţă cu toţi păcatul său, spunând: „Cel ce m-a certat şi m-a făcut aproape mort este Sfântul Dimitrie, pentru că eu furam lumânările de pe racla lui şi din biserică şi le vindeam”. Şi după ce a mărturisit păcatul şi s-a rugat toată biserica pentru el, împreună cu preoţii bisericii, l-a iertat Sfântul Dimitrie; dar de atunci s-a cuminţit şi toată viaţa lui a plâns păcatul său.
În Tesalonic s-a mai întâmplat însă şi o altă minune mare. Au venit barbarii să lovească Tesalonicul. Şi era înconjurată cetatea Tesalonicului din toate părţile şi poporul plângea la Sfântul Dimitrie şi făcea privegheri şi slujbe. Şi după ce se termina slujba de seară, pleca fiecare acasă la el. Iar un om foarte credincios, cu numele Ilustrie, după ce a plecat poporul de la vecernie, a rămas în biserică să se roage, căci fiind îmbunătăţit şi evlavios, se mai ruga şi singur, după ce plecau ceilalţi creştini. Şi acesta rugându-se în biserică, nefiind nimeni, deodată a văzut că au intrat înăuntru doi tineri foarte frumoşi şi au venit la mormântul Sfântului Dimitrie. Şi de acolo a ieşit alt tânăr frumos şi a întrebat pe cei doi tineri care veniseră, şi care erau doi îngeri: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Şi au zis cei doi care veniseră: „Ne-a trimis Stăpânul, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-i poruncim Sfântului Dimitrie să plece de aici, să părăsească cetatea aceasta, pentru păcatele lumii care nu se pocăieşte. Deci spune-i lui Dimitrie că aceasta este pricina venirii noastre aici”. Iară tânărul acela care ieşise din mormânt – alt sfânt înger, care păzea mormântul – s-a dus, şi Ilustrie l-a auzit vorbind în mormântul Sfântului Dimitrie. Şi deodată a ieşit din mormânt un ostaş îmbrăcat ca fulgerul, foarte frumos şi la chip ca soarele: era Sfântul Dimitrie. Şi a întrebat pe cei doi tineri care au intrat în biserică: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Iară aceia au zis: „Frate Dimitrie, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a trimis aici pentru a-ţi porunci prin noi să părăseşti cetatea Tesalonicului şi să te duci din locul acesta, pentru păcatele lumii, ce s-au înmulţit foarte”. Iar Sfântul Dimitrie, când a auzit, a început a plânge, zicând: „Fraţilor, duceţi-vă înapoi şi spuneţi Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos că aşa a zis robul Său Dimitrie, care şi-a vărsat sângele pentru dreptatea Sa: «Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată mângâierea, ştiu că poporul Te-a supărat, ştiu că păcatele oamenilor din oraşul acesta sunt mari, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu i-ai răscumpărat cu prea scump Sângele Tău. Şi Te rog, Doamne, nu-i părăsi şi nu lepăda rugăciunea mea; nu da cetatea aceasta creştinească păgânilor acelora care nu Te cunosc pe Tine şi nu slăvesc Prea Sfânt numele Tău»”.
Şi aceasta zicând Sfântul Dimitrie, cei doi îngeri l-au sărutat şi au plecat, zicând: „Bine, frate Dimitrie, ne ducem să spunem cele ce ai zis Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a trimis aici”. Iară Sfântul Dimitrie ca fulgerul, ca o rază de soare a intrat în mormânt, şi după el tânărul, celălalt înger, care păzea mormântul. Şi cei doi s-au dus, iar credinciosul Ilustrie, care stătea încremenit în biserică de această vedenie, văzând cât de tare ţine Sfântul Dimitrie la cetatea şi la ţara lui, a început a plânge şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul Dimitrie să se roage mereu să scape Dumnezeu cetatea şi poporul din mâinile păgânilor. Şi aşa, cu puterea lui Dumnezeu, oştile barbare s-au îndepărtat îndată de acolo şi cetatea a rămas nevătămată, iar prin această descoperire care s-a făcut prin Ilustrie, s-a arătat cât de mult ţinea Sfântul Dimitrie la cetatea sa.
[...]
Dar, fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră, şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc. Aşa s-a întâmplat şi atunci, pentru că, după o vreme, poporul de acolo a uitat minunile lui Dumnezeu şi ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar preoţii, care se aflau în biserica sfântului, vindeau cu bani mirul, care izvora din racla sa ca un izvor de folos, şi încă cu bani grei. Cine voia să aibă un gram de mir de la Sfântul Dimitrie, apoi acela trebuia să dea bani mulţi. Şi s-a mâniat Sfântul Dimitrie pentru aceasta, pentru că el nu izvora mirul cu bani, ci gratuit, iar ei îl vindeau cu bani grei la cei mai săraci oameni şi la văduve. Şi atunci s-a supărat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului şi s-a hotărât să plece de acolo, după porunca lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, pentru care el şi-a vărsat sângele.
Dar înainte de a pleca Sfântul Dimitrie din Tesalonic, s-au mai întâmplat şi alte minuni înainte de căderea Ţarigradului, înainte de a veni Mahomed al II-lea Cuceritorul să cucerească Constantinopolul, la anul 1453. S-au întâmplat multe minuni, iar pe urmă au plecat nu numai moaştele Sfântului Dimitrie, ci şi alte sfinte moaşte, ca semn că Dumnezeu a părăsit pe greci pentru o vreme, pentru păcatele lor. Şi iată cum s-a întâmplat acea plecare. Nişte oameni binecredincioşi mergeau la hram la biserica Sfântului Dimitrie, în ajun de 26 octombrie. Mergeau zece oameni spre Tesalonic, pe o vreme frumoasă, că acolo e mai cald ca la noi, fiind mai la sud, şi au ajuns la o răspântie de drumuri, pe un câmp unde se întretăia drumul care venea de la apus către răsărit cu cel de la miazănoapte către miazăzi şi care mergea drept la Tesalonic. Şi pentru că înnoptase, aceşti oameni, care aveau şi ei ceva în traistă, ca la hram: mâncare, haine de schimb, ceva jertfă de dat la biserica sfântului, fiind obosiţi de cale, s-au culcat să se odihnească acolo, pe câmp, la acea răscruce de drumuri.
Dar – o, minune! – ce s-a întâmplat? După ce ceilalţi au adormit, unul din ei s-a trezit şi – ce să vezi? Vede că vine dinspre Tesalonic un ostaş luminat, foarte frumos îmbrăcat şi călare pe un cal, şi strălucea o aureolă în jurul capului său, ca soarele. Venea călare dinspre Tesalonic, iar dinspre oraşul Larisa venea un arhiereu nespus de frumos îmbrăcat, cu toată podoaba arhieriei. Şi când i-a văzut că vin, acela i-a ghiontit în coaste pe ceilalţi tovarăşi: „Măi, sculaţi-vă! Ia uite ce se vede: de aicea vine un arhiereu şi de acolo vine un ostaş”. Şi aceia, când s-au trezit din somn, au încremenit, căci cei doi veneau cu lumină mare, deşi era o noapte întunecoasă. Şi când au ajuns la răscrucea drumurilor, arhiereul a întrebat pe ostaş: „De unde vii, ostaş al lui Dumnezeu, Dimitrie?”. Iar sfântul, care era călare pe cal, a început a zice: „Vin de la Tesalonic, că pentru păcatele poporului mi-a poruncit Dumnezeul şi Mântuitorul meu să plec de acolo, că nu mai poate suferi păcatele lor; şi iată, plec”. „Dar unde pleci?”. „Unde mă va duce Domnul, dar la Tesalonic nu mai pot sta, că s-au înmulţit păcatele poporului”. Şi atunci Sfântul Dimitrie a întrebat pe arhiereul acela care venea de la Larisa, alt oraş mare al Greciei: „Dar tu, arhiereule al lui Dumnezeu, Ahilie – că aşa se numea, pentru că sfinţii Ahilie şi Visarion aveau amândoi sfintele lor moaşte de arhierei în Larisa –, tu de unde vii?”. Şi a zis arhiereul: „Şi eu, Sfinte Dimitrie, aceeaşi am păţit ca tine; am păzit cetatea Larisa patru sute de ani, rugându-mă, că se aflau moaştele mele acolo, dar în noaptea aceasta a venit îngerul Domnului şi mi-a spus că Stăpânul Hristos îmi porunceşte să plec din Larisa, fiindcă şi alte sfinte moaşte în noaptea aceasta vor pleca, pentru că Dumnezeu vrea să dea pe greci în mâna turcilor, pentru păcatele lor. Şi noi trebuie să tăcem, să nu mai apărăm ţărişoara aceasta, pentru că a greşit lui Dumnezeu”. Şi după ce au vorbit acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, apoi s-a sărutat Sfântul Dimitrie cu Sfântul Arhiereu Ahilie şi, luându-şi rămas bun unul de la altul, îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar cei care mergeau la hram, când au văzut aceste lucruri petrecute în miezul nopţii, au încremenit, spunând unii către alţii: „Oare ce să fie aceasta?! Vai de noi, că ne pedepseşte Dumnezeu, pleacă sfinţii din ţara noastră! Oare aşa să fie, cum am auzit noi?”. Şi şi-au luat traistele şi n-au mai dormit, ci au pornit noaptea, căci înţelegând că în curând negreşit va veni mânia lui Dumnezeu, nici n-au îndrăznit creştinii aceia să se ducă la Tesalonic. Ci s-au întors înapoi, povestind tuturor acea vedere şi minune. Şi netrecând nici o lună, atât Tesalonicul cât şi Larisa s-au luat de către turci. Iar mai apoi a venit Mahomed al II-lea şi a luat şi Constantinopolul, căzând atâţia creştini în război şi în robie. Şi a dat Dumnezeu o ţară creştină ca roabă turcilor celor fără Dumnezeu. Pentru ce? Pentru păcatele ei.
Să tragem concluzii, fraţilor, şi să luăm aminte! Şi noi suntem ţară creştină, şi noi ne închinăm Stăpânului Hristos şi Prea Sfintei Treimi şi Maicii Domnului, şi noi cinstim pe Sfântul Dimitrie şi avem atâtea moaşte sfinte dragi, întregi, în ţărişoara noastră, iar sfinţii, ale căror moaşte păzesc ţara, ne ajută cu sfintele lor rugăciuni. (…)
sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro
' x='0' y='0' height='100%25' width='100%25' xlink%3Ahref='data%3Aimage/jpeg;base64,/9j/4AAQSkZJRgABAQAAAQABAAD/2wBDABALDA4MChAODQ4SERATGCgaGBYWGDEjJR0oOjM9PDkzODdASFxOQERXRTc4UG1RV19iZ2hnPk1xeXBkeFxlZ2P/2wBDARESEhgVGC8aGi9jQjhCY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2NjY2P/wAARCAAFAAoDASIAAhEBAxEB/8QAFgABAQEAAAAAAAAAAAAAAAAAAAMF/8QAHBAAAgMBAAMAAAAAAAAAAAAAAQIAAxFBBFHR/8QAFAEBAAAAAAAAAAAAAAAAAAAABP/EABgRAQEAAwAAAAAAAAAAAAAAAAEAAhEh/9oADAMBAAIRAxEAPwCT3WHxbFLscOAk85vuYr0hnLFa9J04p+xEMYgsrfC//9k='%3E%3C/image%3E%3C/svg%3E)
– Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii? 
Postări
