Translate

vineri, 31 iulie 2020

Sfântul Abanoub

„Nu este alt Dumnezeu decât Domnul Sfântului Abanoub!“

„Nu este alt Dumnezeu decât Domnul Sfântului Abanoub!“
Mulţi dintre noi simţim tot mai acut nevoia unor modele. A unor repere. Valori, cum le spunem cel mai adesea, care să ne convingă suficient încât să le oferim ca exemplu şi copiilor noştri. Privim în jur şi astfel de cazuri sunt prea puţine. Privim în urmă - să zicem, secolul al III-lea -, undeva în Egipt. Viaţa lui Abanoub, sfântul copil de 12 ani, merită să fie cunoscută atât de cei mari, cât şi de cei mici. Sfinţii creştini sunt modele de viaţă pentru copii, sipete ale valorilor esenţiale ale umanităţii.
Sfântul Abanoub s-a născut în satul Nehesa din Egipt, ca unic descendent al părinţilor săi. A început să meargă la biserică de la 12 ani. În sfântul lăcaş a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre credinţa creştină. Cuvintele preotului care îi încuraja pe creştini să reziste în faţa persecuţiei (283) împăratului roman Diocleţian l-au marcat profund. Într-una din zile, după ce s-a împărtăşit, copilul a părăsit biserica şi a oferit toate bunurile sale săracilor. Iubirea şi dorul pentru Veşnicie îl ardeau atât de intens, încât Abanoub a fost pe deplin convins că îşi va da viaţa, ca jertfă, în numele Domnului. Astfel, a luat drumul Samanudului, locul în care i-a apărut Arhanghelul Mihail. Îngerul i s-a înfăţişat în timpul rugăciunii, moment în care l-a înştiinţat pe băiat că va fi torturat peste trei zile. De precizat că localitatea Samanud se afla în vechime, ca şi astăzi, în Delta Nilului, în prezent asanată şi utilizată în scopuri agricole. Un aspect ce merită reţinut este acela că biserica creştină din această localitate a fost construită pe locul prin care Sfânta familie a trecut în timpul fugii sale în Egipt. Potrivit tradiţiei Bisericii Copte, Sfânta familie a locuit aici 17 zile şi s-a bucurat de ospitalitatea localnicilor. „Noi suntem creştini!“ Copilul de doar 12 ani a avut curajul să meargă până la conducătorul Samanudului, căruia i-a declarat credinţa creştină. Gestul său a fost interpretat ca o ofensă adusă zeităţilor păgâne, venerate de conducătorii Imperiului Roman, dar şi de majoritatea poporului. Urmările gestului lui Abanoub se pot lesne deduce. Mânia guvernatorului asupra copilului a fost atât de puternică, încât acesta a îndurat chinuri groaznice, provocate de tăierea burţii, în timp ce toate măruntaiele îi atârnau afară. În aceste clipe de grea încercare, Arhanghelul Mihail i-a fost alături lui Abanoub şi l-a vindecat pe loc. Uluit şi fără o soluţie de moment, guvernatorul l-a aruncat într-o temniţă, alături de alţi 8000 de creştini. Prezenţa sfântului cel mic în mijlocul acelor oameni, aparent nenorociţi, dar, în esenţă, atât de fericiţi, i-a încurajat şi mai mult şi i-a determinat să primească bucuroşi martiriul pentru Hristos. Cele întâmplate nu au făcut decât să-l învenineze şi mai mult pe năprasnicul guvernator. Ura împotriva băiatului era atât de mare, încât l-a atârnat, în timpul unei călătorii pe Nil, cu capul în jos, în barcă. A fost momentul pentru o nouă minune. În timp ce sărbătorea momentul, conducătorul s-a rănit într-un pahar, care i s-a spart în mână, ceea ce l-a adus în imposibilitatea de a mai mişca membrul superior. Mai mult, toţi soldaţii din barcă au orbit. Doar tiranului i-a fost lăsată lumina ochilor: să-l poată vedea pe Abanoud, căruia îi curgea sângele din gură şi din nas. Şi de această dată Arhanghelul Mihail i-a venit în ajutor, i-a şters sângele de pe faţă, i-a oblojit rănile. „O, băiete, cred într-adevăr în Iisus Hristos, Dumnezeul creştinilor! Acum, roagă-te Domnului tău să ne facă bine, pe mine şi pe soldaţii mei, şi noi ne vom încreştina, pentru că am văzut minunea!“, a implorat guvernatorul. Iar sfântul a răspuns: „Dumnezeu este viu şi toate acestea se vor întâmpla, dar nu aici, ci la Itreep (n.r., locul de destinaţie al bărcii), ca tot poporul să ştie că nu este alt Dumnezeu decât Isus Hristos!“ Atunci soldaţii au izbucnit în plâns şi au zis: „Noi suntem creştini!“ Şi aşa s-a întâmplat. Când au ajuns la Itreep, soldaţii şi-au predat armele, s-au încreştinat şi au fost martirizaţi până la ultimul. Tortura. Martiriul. Izbăvirea Spre deosebire de aceştia, îndată ce s-a văzut pe ţărm, guvernatorul a revenit la vechile metehne. Fără nici o remuşcare sau urmă de conştiinţă, a dispus imediat torturarea lui Abanoub. Această a doua schingiuire a fost cu mult mai dură decât cea dintâi. Băiatul a fost legat pe un pat de fier, sub care a fost încins un foc mare, după care trupul i-a fost presat între două roţi de lemn, mari, ca de moară. Şi asta nu a fost tot. I s-au băgat mai apoi două beţe de fier, încinse, în ochi. Puterea cerească nu l-a părăsit pe Abanoub şi l-a salvat, ca de fiecare dată. Acele miracole i-au adus pe calea cea bună pe foarte mulţi păgâni. Descumpănit, guvernatorul a vrut cu orice chip să-l vadă mort. Însă dorinţa nu i s-a îndeplinit nici măcar atunci când a ordonat să-i taie mâinile şi picioarele cu un topor. Un înger a venit şi l-a vindecat din nou. A fost momentul în care Abanoub s-a ridicat, a păşit în faţa poporului, care asista la tortură, şi i-a strigat: „Nu este alt Dumnezeu, în cer şi pe pământ, decât Domnul Sfântului Abanoub!“ Sfârşitul lui Abanoub a fost pecetluit de guvernatorul Alexandriei, Armanius, care, după ce l-a torturat îndelung, i-a tăiat capul. Astăzi, sfintele sale moaşte se află în biserica din Samanud. În interiorul aşezământului de cult, cunoscut ca „Biserica Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Abanoub din Samanud“, mai există şi părticele din moaştele a 8000 de martiri creştini din primele secole. De asemenea, în curtea sfântului lăcaş se găseşte o fântână, din care se spune că au băut membrii Sfintei familii, în timpul şederii lor în localitatea din Delta Nilului. Creştinii din toată lumea îngenunchează la moaştele sfântului Abanoub şi mai apoi beau din apa vechii fântâni, iar cei cu o credinţă puternică trăiesc minuni vindecătoare.( sursa :  www.Ziarul Lumina.ro)

joi, 12 decembrie 2019

Uitam ...


"Uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viaţa. Uităm să privim cerul, să observăm stelele, să auzim păsările, greierii, să admirăm pomii, florile, lucrurile frumoase. Uităm să fim veseli, pentru că-i lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm să dăruim, pentru că suntem prea preocupaţi să adunăm. Uităm să legăm prietenii şi uităm să le menţinem. Uităm oamenii care au însemnat mult pentru noi cândva, şi-i uităm pe cei care ne iubesc. Uităm gesturile frumoase făcute de alţii pentru noi, dar nu le uităm pe cele urâte. Uităm să întindem o mână unui suferind. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm. Uităm să spunem „mulţumesc” „te rog” „iartă-mă” „te iubesc”. Uităm să renunţăm la ură, la orgoliu, la invidie şi la toate sentimentele negative. Uităm să fim fericiţi cu ceea e avem, pentru că suntem prea concentraţi cu ceea ce nu avem. Uităm până şi de Dumnezeu pe Care Îl invocăm doar atunci când avem temeri sau neajunsuri. Uităm să iertăm. Uităm să iubim. Uităm să trăim, căci suntem prea ocupaţi să existăm…"

miercuri, 13 noiembrie 2019

”Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.” (Sf. Nicolae Velimirovici)

duminică, 24 februarie 2019

Rugaciune la Maica Domnului



Maica Domnului, ridică-mi din adâncuri trupul greu,
Fă-mă zbor spre înălțime, dor aprins de Domnul meu,
Dă-mi râvnire să-mi duc crucea fără să mă uit ‘napoi,
Rădăcina ușurează-mi, aripa să n-o-ncovoi.

Sunt pământ și duh – ajută-mi, Maica Domnului, acum
Să găsesc drumul de mijloc pe împărătescul drum,
Să fiu țarină mănoasă și cuvântul semănat
Să-l întorc înspre Lumină, împlinit în rod bogat.

Nicio singură sămânță în zadar să nu fi fost,
Fă ca toate să-ncolțească în adevăratul rost:
Să nu fiu nici drum de piatră, nici pe lângă drum să fiu,
Să n-am sufletul la vremea secerișului – pustiu.

Îmi ajută, Preacurată, să fiu roditor pământ
Care, înmulțind talantul, să rodească-n Duhul Sfânt;
Țarina inimii mele curățește-o; ajutor
Dă-mi, să nu mă poticnească vrajba buruienilor.

Fă-mă rază de lumină, să nu mă îngrop în trup,
Vraja-nșelătoare-a tinei, cu grăbire să o rup;
Blând să mă aduc la Domnul, ca al zilei zor curat,
Trup și suflet să îmi fie cântec binecuvântat.

Izbăvește-mă de lume și de duhul ei nebun
Și-mi ajută ca puterea în Hristos să îmi adun,
Să n-am altă trebuință, altceva să nu-mi doresc,
Decât: casă rugăciunii Domnului să mă gătesc.

Și să zic și eu cu Pavel care nu trăia în el
Că Hristos trăiește-n mine și să pot și eu, la fel,
Spre a Domnului slăvire să-mi duc viața și să fiu
Dragoste nebiruită, din acest ceas prea târziu.

Mult am rătăcit pe cale… Maica Domnului, să-mi stai
Spre povățuire. Încă: și putere să îmi dai
Și gând bun, și împlinire gândului ce mi l-ai dat;
Grăunciorul meu de tină, du-l, Stăpână, la-mpărat.

Și m-așază la picioare-I, și m-ajută să-I sărut
Tălpile însângerate, rănile ce L-am durut
Când mă căuta cu lacrimi printre-ai Săi răstignitori,
Iar eu viețuiam păgână, mult rănindu-L deseori.

Maică Preacurată, du-mă și mă-nchină Domnului,
Roagă-L să imi dea iertare și, primindu-mă-ntre-ai Lui,
Să-mi ajute să Il bucur pe cât chin amar I-am fost
Și să împlinesc de-a pururi dăruitul drum cu rost.

Dă ulei candelei mele și fitil ne-mpuținat
Și-mi ajută cu iubire să ard Domnului curat;
Fă-mă flăcăruie, Doamnă, ca din rugul tău cândva
Și scânteie-mi dăruiește, în Lumină să pot sta.

Iar în ceasu-mi de pe urmă, ia-mi suflarea și o du
Domnului, să se închine – și iertare-I cere tu,
Că mult poate rugăciunea-ți… Mântuiește-mă cum știi,
Preacurată Maică Sfântă, binecuvântată fii!

marți, 4 decembrie 2018

DE APELAT...

Postez pentru voi lista cu numerele de urgenta, păstrează aceste numere, nu se știe cind vei avea nevoie..

DUMNEZEU SA VA AJUTE+

☎📞🙏Cand esti intristat suna Ioan 14
☎📞🙏Cand iti greseste aproapele suna Psalmul 27
☎📞🙏Cand ai pacatuit suna la Psalmul 51
☎📞🙏Cand esti preocupat suna la  Matei 6: 19-34
☎📞🙏Cand esti in pericol suna la  Psalmul 91
☎📞🙏Cand ti se pare ca Dumnezeu nu te asculta, suna la Psalmul 139
☎📞 🙏Cand credinta ta e incercata, suna la Fapte A. 11
☎📞🙏Cand te simti singur si speriat , sună la  Psalmul 23

🌼 Te rog , trimite aceste numere de urgenta, pentru ca nu stii cine ar putea fi imbarbatat prin ele...🙏🙏😇

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

CEA MAI VECHE RUGĂCIUNE CUNOSCUTĂ CĂTRE MAICA DOMNULUI


Cea mai veche rugăciune cunoscută către Maica Domnului (greacă, Θεοτόκος, adică "Născătoare de Dumnezeu") este o rugăciune găsită pe un fragment de papirus datând din jurul anului 250.  Rugăciunea este folosită în Biserica Ortodoxă până în ziua de astăzi la sfârșitul vecerniei din timpul Postului Mare.

Data apariției acestei rugăciuni este importantă din mai multe motive, cel mai important fiind că termenul Theotokos nu a fost doar un concept teologic apărut la al III-lea Sinod Ecumenic din anul 431, ci era deja folosit și binecunoscut cu câteva secole înainte de erezia nestoriană.
Sf. Grigorie de Nazians a afirmat în 379: "Dacă cineva nu crede că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu, acela este despărțit de Dumnezeu." (Scrisoarea 101, PG 37, 177C)

Potrivit cercetătorilor, papirusul datează din secolul al III-lea, fiind cea mai veche dovada scrisă că creştinii se rugau Maicii Domnului.

Ὑπὸ τὴν σὴν εὐσπλαγχνίαν καταφεύγομεν Θεοτὸκε, τὰς ἡμῶν ἱκεσίας μὴ παρίδῃς ἐν περιστάσει ἀλλ᾽ ἐκ κινδύνου λύτρωσαι ἡμᾶς, μόνη ἁγνὴ, μόνη εὐλογημένη.

”Sub milostivirea ta scapăm, Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoi, ci din primejdie ne slobozește pre noi, una curată, una binecuvântată !”

http://cristortodox.blogspot.com/2018/02/rugaciune-catre-maica-domnului-pe-un.html

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?



Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.

În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.

Nu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.

Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Tot pe vremea când eram student am vizitat „Şcoala de surzi” alături de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul că aceşti copii nu pot vorbi pentru că nu pot auzi. Nu ştiu că există sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca să ne arate cum reuşeşte să-i facă să înţeleagă că există sunete pentru ca, în final, copii să poată vorbi. Îi ia mâna copilului şi-i duce mâna la gâtul ei, iar pe cealaltă, la gâtul lui. Doamna deschide gura şi zice „A!” S-a uitat la copil sugerându-i că vrea să facă şi el acelaşi lucru. Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat dezamăgită. Îi sugerează că nu asta doreşte. Doamna deschide gura din nou şi zice „A!” Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat, pentru a doua oară, dezamăgită.

După mai multe încercări, copilul a înţeles că atunci când doamna deschide gura făcea şi altceva care producea în gâtul ei o vibraţie. A înţeles asta cu ajutorul mâinii lui şi a înţeles că acelaşi lucru trebuia să-l facă şi el, adică să producă acea vibraţie în gâtul lui. Exersa, exersa, iar când a reuşit să scoată primul „a”, imediat doamna îl îmbrăţişa, îl săruta, îi dădea ciocolată, caramele. Copilul, aflându-se în culmea fericirii, alerga toată ziua „Aaaaa”, pentru că învăţase să-l pronunţe. După aceea trebuia să înveţe şi celelalte sunete fără să le fi auzit vreodată. Ne mai spunea directoare ce muncă ducea cu ei ca să-i facă să înţeleagă diferenţa dintre „g” şi „h”, dintre „d şi th (theta)”. Mă întreb din nou: De ce să nu audă aceşti copii, iar eu să aud? De ce mi-a dăruit Dumnezeu auzul şi vorbirea? Era dator la mine? De ce să ne dea glasul şi urechile? De ce să nu vorbească aceşti copii?

I-am spus vreodată mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi? Îl auzim pe prietenul nostru, îi auzim pe părinţii noştri, auzim tot ce ne spune cel de lângă noi, ascultăm muzică, auzim sunetele. Am spus vreodată „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri şi bine este să le dobândim, dar să spunem şi un „mulţumesc”. Să spunem şi un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”. Aşadar să ne învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să spunem pentru toate „Slavă Ţie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar şi pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici măcar pentru cele bune pe care ni le-a dat.

Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost găzduit în Atena de un arhimandrit. Acesta din urmă i-a spus: „Preasfinţia voastră, aş vrea să vă arăt trei sfinţi în parohia noastră”. „Desigur, cu plăcere”, a spus episcopul. L-a dus, aşadar, la trei fraţi care erau paralitici. Episcopul a înmărmurit. În cele din urmă a spus: „Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, să-L slăvim pe Dumnezeu ca să ne dea răbdare, să răbdăm deoarece El ştie de ce îngăduie ca anumiţi oameni să aibă anumite accidente…”. Când şi-a sfârşit cuvântul său, îi spune cel mai mare dintre fraţi: „Nu vorbiţi corect, preasfinţia voastră. Unde aţi văzut accidentul? Nu este un accident că suntem paralitici, ci un succes. Dacă am fi avut picioare şi am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toţi trei împreună să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, aşteptând ora în care Îl vom întâlni?”

Vedeţi un om care are mintea lui Hristos cum gândeşte? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare şi care l-au dus în iad, să se fi născut fără ele? Vedeţi cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucrează pentru fericirea şi mântuirea noastră? Închipuiţi-vă acum că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele rele pe care ni le trimite, şi pentru neplăcerile pe care nu le trimite, şi pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am început să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis şi ni le trimite.

„Mulţumiţi pentru toate!” Ca să mulţumim pentru toate, şi pentru cele rele, să începem de la darurile pe care ni le-a dat. Veţi spune „Slavă Ţie, Dumnezeule” de dimineaţă până seara. „Slavă Ţie, Dumnezeule” fără încetare! Oricât de mult aţi spune, nu veţi achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le merităm. Nu am făcut nimic ca să le merităm. Nu suntem mai sfinţi decât acei copii care nu aveau mâini, sau decât aceia care nu puteau să vorbească. Să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Avem la Mănăstirea Filotheou un părinte orb. Am fost împreună la Mănăstirea Xiropotamou. Acest părinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boală înfricoşătoare. Dacă apucă să fie scos acest parazit, omul nu se mai îmbolnăveşte. Dar sunt în cazuri în care nu sunt scoşi la timp, iar mai apoi iarăşi apar. Oamenii care au această infecţie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie să fie operaţi foarte des. Îi operează, li se scot paraziţii, după o perioadă iar apar, şi tot aşa. Acest părinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problemă serioasă cu ficatul, suferea de secreţie insuficientă de insulină, iar eu îi duceam mereu dulciuri. Într-o zi am mers la dânsul şi deasupra brâului său avea o pâine ascunsă. Îi spun:

- Ei, părinte, ce se întâmplă, mâncare pe-ascuns?

- Ce mâncare pe-ascuns?

- Unde duci pâinea? Crezi că nu te-am văzut? Crezi că dacă sfinţia ta eşti orb, suntem orbi şi noi?

- Ce pâine, măi părinte? Ia pune mâna aici!

Întind mâna, mi-o pune acolo şi simt că nu era pâine, ci umflătura provocată de ficatul său care aproape stătea să iasă din trup. Ce durere simţea, ce trăgea… nu vă puteţi închipui. Urla de durere, striga „Preasfânta mea, Preasfânta mea!” atât de tare încât răsuna toată mănăstirea. Am mers să-i spunem egumenului să-l liniştească, ca nu cumva lumea să spună că îl chinuim noi. „Ce să-i fac sărmanului? Trece printr-o adevărată mucenicie”. Fireşte, ce-i putea face omului? Într-o zi îl văd venind din capătul holului, strigând „Preasfânta mea, Preasfânta mea!”, şi am înţeles că l-au apucat crizele iarăşi şi îl durea foarte tare. Aşadar, am pregătit repede nişte dulciuri că să i le dau. În acelaşi timp, treceau prin faţa bucătăriei alţi doi părinţi. Unul dintre ei i-a spus: „

- Hai, părinte Isidore, ai răbdare! Spune „Slavă lui Dumnezeu!” Numai El ştie de ce îngăduie ceea ce îngăduie”.

Părintele Isidor i-a răspuns mâniindu-se:

- Ce ai spus? Să spun „Slavă Ţie, Dumnezeule” ? Nu o dată, ci de mii de ori spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Şi nu o spun aşa, superficial, ci din adâncurile inimii mele. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule” . Ce credeţi, dacă Îl roagă pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente în Arizona), sau părintele Paisie (n.tr. actualmente Sfântul Paisie Aghioritul) sau părintele Efrem Katunakiotul, nu mă voi face bine? Un singur cuvânt să-I spună aceştia lui Dumnezeu şi mă voi face bine.

Părintele cu care vorbea a înmărmurit. Nu înţelegea unde vrea să ajungă părintele Isidor.

- Ia imaginează-ţi, spuse părintele Isidor, să mă fac bine, să-mi dobândesc vederea şi să am războiul trupesc care i-a aruncat pe-atâţia şi-atâţia din mănăstiri? Aş îndura oare războiul? Ştie Dumnezeu ce îmi trimite. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule”!

Toţi am rămas fără cuvinte. Celălalt părinte nu putea să creadă că nu are războiul trupesc. Ştie ce trimite Dumnezeu. Părintelui Isidor, despre care ştia ca va îndura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut să o îndure, nu i-a trimis-o. Războiul trupesc, pe care părintele Isidor nu l-ar fi îndurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care ştia că-l va putea îndura.

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu? Vom învăţa să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”?


Extras din cuvântul adresat tinerilor din Tesalonic al Stareţului Nikon Aghioritul.
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=0g_VCDKbU88
https://ortodoxiatinerilor.ro/fapte-bune/smerenia/21165-staretul-nikon-aghioritul-multumim-lui-dumnezeu

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

TRISTETI


"Nu găsesc vreo vină
omului ce șchiopătează
sau se împiedică
de-a lungul drumului.
Nu port pantofii lui și
nici nu-i car greutatea
ce o duce pe umerii îndoiți.
S-ar putea să fie ținte
ce-i însângerează tălpile,
ascunse vederii tuturor ...
Nu-mi bat joc de omul
ce este jos astăzi,
căci nu am simțit lovitura
ce l-a îngenunchiat
și nici rușinea-i că-i acum căzut...
Mă rog să-și poată duce
povara pusă-n spate,
mă rog să nu se mai poticnească
apăsat de păcate...
Mă doare lăcomia
unor veșnici purtători de haine duble
de a-l atinge cu vorba sau cu piatra."
Sursa: Internet

joi, 6 octombrie 2016

Dragostea de mama


- Părinte, ne-ati spus odată că omul creşte şi se maturizează prin dragoste.
- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.
O tânărăînainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei.
Mama ajunge să aibă mai multă dragoste şi jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească. Mama se chinuieşte, se osteneşte mai mult cu copiii, dar în acelaşi timp “se încarcă” de har prin grija faţă de ei. Dăruieşte conti­nuu, de aceea şi primeşte mereu. Tatăl nici nu se chinuieşte atât de mult cu copiii, dar nici nu se “încarcă”, de aceea şi dragostea lui nu este ca aceea a mamei.
Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: “Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu”. Ce agonie au, sărmanele! Insă puţini taţi îmi spun: “Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit”. Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii  opt avea  şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. In timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.
Punerea în valoare a nerodirii
Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuieşte. Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcţie înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau şi avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piaţă să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu ştia să o facă. Telefona şi îi aducea mân­care gata pregătită. Avea de toate şi totuşi se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă şi de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleşeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei îşi aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă tim­pul. Sărmanul se plictisise de ea, şi ar fi vrut să plece, însă trebuia să-şi termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: “De ce stai toată ziua în casă şi mucezeşti? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. “Unde să mă duc, Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. “Atunci să faci următorul lucru: să citeşti Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui [1], etc. şi să faci şi câte o metanie”. “Nu pot” îmi spune. “Ei, atunci să citeşti Vieţile Sfinţilor”. I-am spus să citească vieţile tuturor femeilor care s-au sfinţit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârşire. Motor rezistent, dar cu uleiurile îngheţate.
Prin toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebniceşte, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire. Şi uită-te la femeia cu cinci-şase sau opt copii, pe deasupra şi foarte săracă, dar care se bucură. Are şi nobleţe şi bărbăţie. Dar de ce oare? Pentru că şi-a aflat menirea. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii. Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină şi din ce câştiga dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile mai înainte a venit aici şi mi-a spus: “Acum am şi nepoţei!”, şi îi tresaltă inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit… nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viaţă. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şi nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.
De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şi pe alţii.
Puterea mamei de a rezista
- Părinte, Sfântul Nectarie,  într-o epistolă către monahii, le scrie să nu uite că sunt femei şi de aceea să încerce să imite pe Cuvioase, iar nu pe Cuvioşi [2]. De ce spune aceasta? Oare pentru că femeile nu au rezis­tenţă?
- Cine? Femeile să nu aibă rezistenţă? Eu m-am minunat de multa lor rezistenţă. Femeia poate fi mai slabă cu trupul, poate avea mai puţine puteri trupeşti decât bărbatul, dar cu inima ce o are, dacă o pune în lucrare, are o astfel de rezistenţă, încât întrece şi pute­rea bărbătească. Bărbatul are putere trupească, dar nu are inima pe care o are femeia. Iată, odată a venit la Colibă o pisică cu pisoii ei. Era atât de slabă, încât pân­tecele i se lipise de spate. Intr-o zi a trecut pe acolo un câine mare de vânătoare. Motanul pe care îl aveam la Colibă a luat-o la fugă. Insă pisica s-a ridicat în picioare, s-a încordat, s-a înfuriat, fiind gata să se repeadă asupra câinelui. M-am mirat, cum de avea atâta curaj. Vezi, trebuia să-şi apere puii ei.
Pe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea. Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adică făcea toate tre­burile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate acestea trebuia să facă şi “judecată” atunci când ne certam. Însă spunea: “Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur”. Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina tre­burilor, ci pe toate le făcea cu bucurie.
Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult mama îşi iubeşte casa. Cu toate că înaintează în vârstă, ea se jertfeşte tot mai mult, ca să-şi crească şi nepoţeii ei. Şi deşi puterile ei trupeşti se împuţinează, dar fiindcă ceea ce face, face cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinereţile ei, mai mult curaj chiar şi decât bărbatul ei.
- Părinte, dar şi în boli femeia are mai multă tărie sufletească decât bărbatul.
- Ştii ce se întâmplă? Mama înfruntă de multe ori boala prin bolile copilului ei, dobândind astfel multă experienţă. Işi aduce aminte de câte ori s-a ridicat şi a coborât temperatura. A văzut pe copil cum se îneacă sau leşină, dar care îşi revine cu una-două lovituri, etc. Bărbatul nu le vede pe acestea şi nu are astfel de expe­rienţe. De aceea dacă l-ar vedea vreodată pe copil că are temperatură, sau puţin palid la faţă, intră în panică şi strigă: “Moare copilul! Ce să facem acum? Alergaţi şi chemaţi medicul!”.
Purtarea sarcinii şi alăptarea
Educaţia copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul din pântecele ei se sfinţeşte. De aceea, femeia atunci când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească puţin din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi ceilalţi să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va creşte mare.Mama si copilul
Apoi, după ce se va naşte copilul, mama trebuie să-l alăpteze cât poate mai mult. Laptele mamei dă sănătate copiilor ei. Prin alăptare copiii nu sug numai lapte, ci şi dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind astfel un caracter puternic. Dar şi pe mamă o ajută alăptarea. Atunci când mamele nu-şi alăptează copiii, se creează anomalii în organismul lor, care pot duce chiar şi la extirparea sânului. Mai demult o mamă putea alăpta şi copilul vecinei, dacă aceea nu avea lapte. Acum însă multe mame se îngreuiază să-şi alăpteze chiar şi propriii lor copii. Mama care se leneveşte şi nu-şi alăptează copilul transmite această lenevire şi copilului ei. Mai demult cutiile cu lapte concentrat aveau pe ele o etichetă cu o mamă care ţinea la sânul ei un copil. Acum însă au o mamă care tine în braţe nişte flori. Mamele nu-şi mai alăptează copiii, şi astfel aceştia cresc fără mângâierea mamei. Şi atunci cine le va da afecţiune şi dragoste? Cutia cu laptele de vacă? Copiii sug din sticla “îngheţată” şi astfel îngheaţă şi inima lor. Apoi, după ce cresc mari, caută mângâiere în sticla de la tavernă. Beau ca să-şi uite stresul, şi astfel devin alcoolici. Dacă copiii nu vor primi afecţiune, nu vor avea de unde să dăruiască afecţiune, şi astfel se transmit mai departe patimile părinţilor. Apoi vin mamele la mine şi-mi spun: “Părinte, fă rugăciune, căci îmi pierd copilul!”.
Mame cu serviciu
- Părinte, este bine ca femeia să lucreze?
- Ce spune bărbatul ei?
-  El o lasă să facă ceea ce o odihneşte sufleteşte.
- O tânără care a studiat şi a început să lucreze înainte de a se căsători, cu greu îşi va lăsa serviciul atunci când va deveni mamă, pentru a se dărui copiilor ei. În timp ce alta care nu a studiat şi are serviciu simplu, mult mai uşor îl poate lăsa.
- Părinte, dacă femeia nu are copii, cred că servi­ciul o ajută.
- Adică, dacă nu are copii, trebuie neapărat să aibă un servici? Nu există oare atâtea lucruri pe care să le poată face? Desigur, dacă are copii, cel mai bine este să stea acasă. Căci altfel cum vor fi ajutaţi copiii?
- Părinte, multe femei spun că nu o pot scoate la capăt şi de aceea sunt nevoite să lucreze.
- Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală, etc, şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul aces­ta copiii. Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii. Cineva ştia şapte limbi, iar femeia lui se silea să înveţe patru, dădea şi lecţii şi lua şi medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor s-au născut sănătoşi, dar crescând, s-au vătămat. Apoi au urmat psihanalize, etc… De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate suprave­ghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi ast­fel se evită multe necazuri.
Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei şi nici nu învaţă limba maternă, pentru că mama lipseşte, fiind toată ziua la serviciu şi-şi lasă copiii cu femei străine. De o mie de ori o duc mai bine copiii de la creşă, unde se află şi vreo educatoare cu dăruire, care să le arate puţină afecţiune, decât copiii pe care îi părăsesc părinţii şi sunt îngrijiţi de o femeie plătită. Şi după aceea ce se întâmplă? Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.
Grija pentru casă şi viaţa duhovnicească a mamei
- Părinte, cum îşi poate rândui o femeie treburile ei, astfel încât să aibă timp şi pentru rugăciune? Adică ce raport trebuie să existe între lucru şi rugăciune?
- De obicei femeile nu au măsură la treburi. Vor mereu să înceapă treburi noi. Şi deşi au o inimă mare şi ar fi putut să facă o gospodărie foarte bună în sufle­tul lor, îşi cheltuiesc inima cu lucruri neînsemnate. Să presupunem că avem un pahar cu modele frumoase, cu linii, etc. Şi dacă nu ar avea linii, paharul tot şi-ar face treaba lui. Insă femeile merg la magazin şi încep: “Nu, vreau ca liniile să fie până sus”, “Nu aşa, ci aşa”. Şi dacă paharul mai are şi vreo floare pe el, ei atunci să vezi ce le saltă inima. În felul acesta femeia îşi distruge dinamismul ei. Rar vei găsi vreun bărbat să dea atenţie la astfel de lucruri. Şi dacă, de pildă, o lampă de birou este cafenie sau neagră, nici o atenţie nu dau bărbaţii la aceasta. Dar femeia vrea ceva frumos, se bucură, îşi dăruieşte o bucată de inimă acestui lucru, altă bucată altui lucru.  Iar pentru Hristos ce va mai rămâne? Căscaturile în vremea rugăciunii din pricina oboselii. Cu cât se depărtează inima femeii de lucrurile cele frumoase, cu atât se apropie mai mult de Hristos. Iar când inima este dăruită lui Hristos, atunci ea are mare putere.
Zilele acestea am văzut un suflet care se dăruise cu desăvârşire lui Dumnezeu. Puteai vedea cum ardea înlăuntrul ei o flacără dulce. Le ia pe toate în serios. Deşi era cu totul lumească, dar având intenţie bună, într-o bună zi i s-a aprins înlăuntrul ei scânteia credinţei. Podoabele de aur, obiectele de lux, toate le-a arun­cat. Acum trăieşte într-o mare simplitate. Se nevoieşte, face lucrare duhovnicească. Dacă aţi şti ce jertfire de sine are! I-a invidiat pe Sfinţi în sensul cel bun. Să vedeţi cât de mult se roagă cu rugăciunea lui Iisus, ce posturi ţine, câţi psalmi citeşte!… Uimitor! Ea se hrăneşte acum din nevoinţă.
- Părinte, o mamă mi-a spus: “Sunt slabă trupeşte şi mă obosesc repede, nici treburile nu apuc să le ter­min şi nici timp pentru rugăciune nu-mi rămâne”.
- Să-şi simplifice viaţa, ca să-i rămână timp şi pentru rugăciune. Căci în felul acesta ea poate spori mult duhovniceşte. Dacă o mamă şi-a simplificat viaţa ei, dar se osteneşte pentru că are mulţi copii, atunci este îndreptăţită să spună “sunt obosită”. Dar dacă îşi pierde timpul căutând să-şi aranjeze casa cât mai frumos pen­tru străinii care o vor vizita, atunci ce să mai spui?
Unele mame, pentru a le avea pe toate aranjate în casă, îşi constrâng atât de mult copiii, încât nu-i lasă nici măcar să mişte un scaun sau o pernă. Le impun disciplină militară şi astfel copiii, deşi se nasc sănătoşi, din păcate cresc vătămaţi. Un om inteligent, dacă va vedea într-o casă cu mulţi copii toate lucrurile puse la locul lor, va trage concluzia că, sau copiii sunt vătămaţi la minte, sau mama este barbară şi le impune disciplină militară. Le-a băgat frica în suflet şi de aceea copiii se tem să se joace. Odată am mers la o casă cu mulţi copii. Câtă bucurie mi-au pricinuit copiii cu neorânduielile lor copilăreşti, care stricau ordinea lumească - adică fiecare lucru să fie pus la locul lui. Dar tocmai aceasta este cea mai mare neorânduială, care îl oboseşte mult pe omul contemporan.
Mai demult nu existau cărţi duhovniceşti, pentru a se folosi mamele din cititul lor. Astăzi, însă, există o grămadă de cărţi patristice, o mulţime de traduceri, dar, din păcate, cele mai multe mame se ocupă sau cu lucruri de nimic, sau lucrează pentru a face faţă cheltuielilor.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, decât să se preocupe în mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite. Să le vor­bească despre Hristos, să le citească vieţile sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletu­lui ei, pentru a străluci duhovniceşte. Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei.Cuv. Paisie Aghioritul Astfel şi copiii ei vor trăi bucuroşi şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un “Sfinte Dumnezeule…“, atunci cum se vor sfinţi copiii?
- Părinte, dar atunci când mama are mulţi copii şi multe treburi de făcut?
- Atunci când mama face treburi în casă, nu se poate ruga în acelaşi timp? Pe mine mama mea m-a învăţat să rostesc rugăciunea lui Iisus. Atunci când noi, ca nişte copii ce eram, făceam vreo neorânduială şi era gata să se mânie, o auzeam spunând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Când băga pâinea în cuptor, spunea: “In numele lui Hristos şi al Maicii Dom­nului”. Iar când frământa şi gătea, rostea mereu rugăciunea. In felul acesta se sfinţea şi ea, se sfinţeau şi pâinea şi mâncarea, se sfinţeau şi cei care le mân­cau.
Câte mame care au avut viaţă sfântă, nu au avut şi copii sfinţiţi! Iată, aşa a fost şi mama Stareţului Hagi-Gheorghe. Chiar şi laptele acestei mame binecuvân­tate, pe care îl sugea Gavriil – numele de botez al Stareţului Hagi-Gheorghe – era ascetic. Ea a dobândit doi copii, după care a trăit cu soţul ei în curăţie şi dragoste frăţească. Incă de mică avea duh ascetic, pentru că avea o soră călugăriţă, pustnică, pe care o cerceta adeseori, mergând la ea chiar şi cu copiii ei. Tatăl lui Gavriil a fost şi el un om evlavios şi se ocupa cu negoţul şi de aceea cea mai multă vreme o petre­cea în călătorii. Iar acesta a fost un prilej pentru mama Stareţului să trăiască simplu, să nu “se îngrijească şi să se silească la multe”, să-l ia şi pe copil la privegherile pe care le făcea împreună cu alte femei, fie în peşteri, fie în bisericuţele din afara satului. De aceea a ajuns el la o măsură atât de mare de sfinţenie. Evlavia mamei are mare însemnătate. Dacă mama are smerenie, frică de Dumnezeu, toate lucrurile din casă merg bine. Cunosc mame tinere ale căror feţe strălucesc, deşi nu au fost ajutate de nicăieri. După copii îmi dau seama în ce stare duhovnicească se află mamele lor.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Dragostea mamei
- Părinte, ne-ati spus odată că omul creşte şi se maturizează prin dragoste.
- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine.Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.
O tânără,înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insădin clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu.Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil.A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei.
Mama ajunge să aibă mai multă dragoste şi jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească.Mama se chinuieşte, se osteneşte mai mult cu copiii, dar în acelaşi timp “se încarcă” de har prin grija faţă de ei. Dăruieşte conti­nuu, de aceea şi primeşte mereu.Tatăl nici nu se chinuieşte atât de mult cu copiii, dar nici nu se “încarcă”, de aceea şi dragostea lui nu este ca aceea a mamei.
Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: “Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu”. Ce agonie au, sărmanele! Insă puţini taţi îmi spun:“Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit”.Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiiiopt aveaşi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta.Şi Rusia tot prin mame a fost salvată.Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu.In timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.

Punerea în valoare a nerodirii
Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuieşte.Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcţie înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau şi avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piaţă să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu ştia să o facă. Telefona şi îi aducea mân­care gata pregătită. Avea de toate şi totuşi se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă şi de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleşeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei îşi aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă tim­pul.Sărmanul se plictisise de ea, şi ar fi vrut să plece, însă trebuia să-şi termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus:“De ce stai toată ziua în casă şi mucezeşti? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. “Unde să mă duc, Părinte?m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. “Atunci să faci următorul lucru: să citeşti Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui[1], etc. şi să faci şi câte o metanie”. “Nu pot” îmi spune.“Ei, atunci să citeşti Vieţile Sfinţilor”.I-am spus să citească vieţile tuturor femeilor care s-au sfinţit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârşire.Motor rezistent, dar cu uleiurile îngheţate.
Prin toate acestea vreau să arăt căinima femeii se netrebniceşte, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire.Şi uită-te la femeia cu cinci-şase sau opt copii, pe deasupra şi foarte săracă, dar care se bucură.Are şi nobleţe şi bărbăţie. Dar de ce oare? Pentru că şi-a aflat menirea.Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii. Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină şi din ce câştiga dădea milostenie la săraci.Cu câteva zile mai înainte a venit aici şi mi-a spus: “Acum am şi nepoţei!”,şi îi tresaltă inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit… nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viaţă. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era.Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şinici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.
De aceea spun căjertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie.Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă.Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şi pe alţii.

Puterea mamei de a rezista
- Părinte, Sfântul Nectarie,  într-o epistolă către monahii, le scrie să nu uite că sunt femei şi de aceea să încerce să imite pe Cuvioase, iar nu pe Cuvioşi[2]. De ce spune aceasta? Oare pentru că femeile nu au rezis­tenţă?
- Cine? Femeile să nu aibă rezistenţă? Eu m-am minunat de multa lor rezistenţă.Femeia poate fi mai slabă cu trupul, poate avea mai puţine puteri trupeşti decât bărbatul, dar cu inima ce o are, dacă o pune în lucrare, are o astfel de rezistenţă, încât întrece şi pute­rea bărbătească.Bărbatul are putere trupească, dar nu are inima pe care o are femeia.Iată, odată a venit la Colibă o pisică cu pisoii ei. Era atât de slabă, încât pân­tecele i se lipise de spate. Intr-o zi a trecut pe acolo un câine mare de vânătoare. Motanul pe care îl aveam la Colibă a luat-o la fugă. Insă pisica s-a ridicat în picioare, s-a încordat, s-a înfuriat, fiind gata să se repeadă asupra câinelui.M-am mirat, cum de avea atâta curaj. Vezi, trebuia să-şi apere puii ei.
Pe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea.Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adicăfăcea toate tre­burile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate acestea trebuia să facă şi “judecată” atunci când ne certam. Însă spunea: “Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur”. Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina tre­burilor, ci pe toate le făcea cu bucurie.
Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult mama îşi iubeşte casa. Cu toate că înaintează în vârstă, ea se jertfeşte tot mai mult, ca să-şi crească şi nepoţeii ei. Şi deşi puterile ei trupeşti se împuţinează, dar fiindcă ceea ce face, face cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinereţile ei, mai mult curaj chiar şi decât bărbatul ei.
- Părinte,dar şi în boli femeia are mai multă tărie sufletească decât bărbatul.
- Ştii ce se întâmplă? Mama înfruntă de multe ori boala prin bolile copilului ei, dobândind astfel multă experienţă.Işi aduce aminte de câte ori s-a ridicat şi a coborât temperatura. A văzut pe copil cum se îneacă sau leşină, dar care îşi revine cu una-două lovituri, etc.Bărbatul nu le vede pe acestea şi nu are astfel de expe­rienţe. De aceea dacă l-ar vedea vreodată pe copil că are temperatură, sau puţin palid la faţă, intră în panică şi strigă: “Moare copilul! Ce să facem acum? Alergaţi şi chemaţi medicul!”.

Purtarea sarcinii şi alăptarea
Educaţia copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul din pântecele ei se sfinţeşte. De aceea, femeia atunci când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească puţin din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi ceilalţi să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va creşte mare.
Apoi, după ce se va naşte copilul, mama trebuie să-l alăpteze cât poate mai mult. Laptele mamei dă sănătate copiilor ei. Prin alăptare copiii nu sug numai lapte, ci şi dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind astfel un caracter puternic. Dar şi pe mamă o ajută alăptarea. Atunci când mamele nu-şi alăptează copiii, se creează anomalii în organismul lor, care pot duce chiar şi la extirparea sânului.Mai demult o mamă putea alăpta şi copilul vecinei, dacă aceea nu avea lapte. Acum însă multe mame se îngreuiază să-şi alăpteze chiar şi propriii lor copii.Mama care se leneveşte şi nu-şi alăptează copilul transmite această lenevire şi copilului ei.Mai demult cutiile cu lapte concentrat aveau pe ele o etichetă cu o mamă care ţinea la sânul ei un copil. Acum însă au o mamă care tine în braţe nişte flori.Mamele nu-şi mai alăptează copiii, şi astfel aceştia cresc fără mângâierea mamei. Şi atunci cine le va da afecţiune şi dragoste? Cutia cu laptele de vacă?Copiii sug din sticla “îngheţată” şi astfel îngheaţă şi inima lor.Apoi, după ce cresc mari, caută mângâiere în sticla de la tavernă. Beau ca să-şi uite stresul, şi astfel devin alcoolici. Dacă copiii nu vor primi afecţiune, nu vor avea de unde să dăruiască afecţiune, şi astfel se transmit mai departe patimile părinţilor.Apoi vin mamele la mine şi-mi spun: “Părinte, fă rugăciune, căci îmi pierd copilul!”.

Mame cu serviciu
- Părinte, este bine ca femeia să lucreze?
- Ce spune bărbatul ei?
-  El o lasă să facă ceea ce o odihneşte sufleteşte.
- O tânără care a studiat şi a început să lucreze înainte de a se căsători, cu greu îşi va lăsa serviciul atunci când va deveni mamă, pentru a se dărui copiilor ei. În timp ce alta care nu a studiat şi are serviciu simplu, mult mai uşor îl poate lăsa.
- Părinte,dacă femeia nu are copii, cred că servi­ciul o ajută.
- Adică, dacă nu are copii, trebuie neapărat să aibă un servici? Nu există oare atâtea lucruri pe care să le poată face? Desigur, dacă are copii, cel mai bine este să stea acasă. Căci altfel cum vor fi ajutaţi copiii?
- Părinte, multe femei spun că nu o pot scoate la capăt şi de aceea sunt nevoite să lucreze.
- Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală, etc, şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul aces­ta copiii.Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă?Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii.Cineva ştia şapte limbi, iar femeia lui se silea să înveţe patru, dădea şi lecţii şi lua şi medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor s-au născut sănătoşi, dar crescând, s-au vătămat. Apoi au urmat psihanalize, etc…De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate suprave­ghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi ast­fel se evită multe necazuri.
Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei şi nici nu învaţă limba maternă, pentru că mama lipseşte, fiind toată ziua la serviciu şi-şi lasă copiii cu femei străine. De o mie de ori o duc mai bine copiii de la creşă, unde se află şi vreo educatoare cu dăruire, care să le arate puţină afecţiune, decât copiii pe care îi părăsesc părinţii şi sunt îngrijiţi de o femeie plătită. Şi după aceea ce se întâmplă?Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.

Grija pentru casă şi viaţa duhovnicească a mamei
- Părinte, cum îşi poate rândui o femeie treburile ei, astfel încât să aibă timp şi pentru rugăciune? Adică ce raport trebuie să existe între lucru şi rugăciune?
- De obicei femeile nu au măsură la treburi. Vor mereu să înceapă treburi noi. Şi deşi au o inimă mare şi ar fi putut să facă o gospodărie foarte bună în sufle­tul lor, îşi cheltuiesc inima cu lucruri neînsemnate. Să presupunem că avem un pahar cu modele frumoase, cu linii, etc. Şi dacă nu ar avea linii, paharul tot şi-ar face treaba lui. Insă femeile merg la magazin şi încep: “Nu, vreau ca liniile să fie până sus”,“Nu aşa, ci aşa”. Şi dacă paharul mai are şi vreo floare pe el, ei atunci să vezi ce le saltă inima.În felul acesta femeia îşi distruge dinamismul ei.Rar vei găsi vreun bărbat să dea atenţie la astfel de lucruri. Şi dacă, de pildă, o lampă de birou este cafenie sau neagră, nici o atenţie nu dau bărbaţii la aceasta. Darfemeia vrea ceva frumos, se bucură, îşi dăruieşte o bucată de inimă acestui lucru, altă bucată altui lucru.  Iar pentru Hristos ce va mai rămâne? Căscaturile în vremea rugăciunii din pricina oboselii.Cu cât se depărtează inima femeii de lucrurile cele frumoase, cu atât se apropie mai mult de Hristos. Iar când inima este dăruită lui Hristos, atunci ea are mare putere.
Zilele acestea am văzut un suflet care se dăruise cu desăvârşire lui Dumnezeu. Puteai vedea cum ardea înlăuntrul ei o flacără dulce.Le ia pe toate în serios. Deşi era cu totul lumească, dar având intenţie bună, într-o bună zi i s-a aprins înlăuntrul ei scânteia credinţei. Podoabele de aur, obiectele de lux, toate le-a arun­cat. Acum trăieşte într-o mare simplitate. Se nevoieşte, face lucrare duhovnicească. Dacă aţi şti ce jertfire de sine are!I-a invidiat pe Sfinţi în sensul cel bun. Să vedeţi cât de mult se roagă cu rugăciunea lui Iisus, ce posturi ţine, câţi psalmi citeşte!… Uimitor!Ea se hrăneşte acum din nevoinţă.
- Părinte, o mamă mi-a spus: “Sunt slabă trupeşte şi mă obosesc repede, nici treburile nu apuc să le ter­min şi nici timp pentru rugăciune nu-mi rămâne”.
- Să-şi simplifice viaţa, ca să-i rămână timp şi pentru rugăciune. Căci în felul acesta ea poate spori mult duhovniceşte.Dacă o mamă şi-a simplificat viaţa ei, dar se osteneşte pentru că are mulţi copii, atunci este îndreptăţită să spună “sunt obosită”.Dar dacă îşi pierde timpul căutând să-şi aranjeze casa cât mai frumos pen­tru străinii care o vor vizita, atunci ce să mai spui?
Unele mame, pentru a le avea pe toate aranjate în casă, îşi constrâng atât de mult copiii, încât nu-i lasă nici măcar să mişte un scaun sau o pernă. Le impun disciplină militară şi astfel copiii, deşi se nasc sănătoşi, din păcate cresc vătămaţi.Un om inteligent, dacă va vedea într-o casă cu mulţi copii toate lucrurile puse la locul lor, va trage concluzia că, sau copiii sunt vătămaţi la minte, sau mama este barbară şi le impune disciplină militară. Le-a băgat frica în suflet şi de aceea copiii se tem să se joace.Odată am mers la o casă cu mulţi copii. Câtă bucurie mi-au pricinuit copiii cu neorânduielile lor copilăreşti, care stricauordinea lumească- adică fiecare lucru să fie pus la locul lui. Dar tocmai aceasta este cea mai mare neorânduială, care îl oboseşte mult pe omul contemporan.
Mai demult nu existau cărţi duhovniceşti, pentru a se folosi mamele din cititul lor.Astăzi, însă, există o grămadă de cărţi patristice, o mulţime de traduceri, dar, din păcate, cele mai multe mame se ocupă sau cu lucruri de nimic, sau lucrează pentru a face faţă cheltuielilor.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, decât să se preocupe în mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite.Să le vor­bească despre Hristos, să le citească vieţile sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletu­lui ei, pentru a străluci duhovniceşte.Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei. Astfel şi copiii ei vor trăi bucuroşi şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un“Sfinte Dumnezeule…“, atunci cum se vor sfinţi copiii?
- Părinte, dar atunci când mama are mulţi copii şi multe treburi de făcut?
- Atunci când mama face treburi în casă, nu se poate ruga în acelaşi timp?Pe mine mama mea m-a învăţat să rostesc rugăciunea lui Iisus.Atunci când noi, ca nişte copii ce eram, făceam vreo neorânduială şi era gata să se mânie, o auzeam spunând:“Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Când băga pâinea în cuptor, spunea:“In numele lui Hristos şi al Maicii Dom­nului”. Iar când frământa şi gătea, rostea mereu rugăciunea.In felul acesta se sfinţea şi ea, se sfinţeau şi pâinea şi mâncarea, se sfinţeau şi cei care le mân­cau.
Câte mame care au avut viaţă sfântă, nu au avut şi copii sfinţiţi!Iată, aşa a fost şi mama Stareţului Hagi-Gheorghe. Chiar şi laptele acestei mame binecuvân­tate, pe care îl sugea Gavriil – numele de botez al Stareţului Hagi-Gheorghe – era ascetic. Ea a dobândit doi copii, după care a trăit cu soţul ei în curăţie şi dragoste frăţească. Incă de mică avea duh ascetic, pentru că avea o soră călugăriţă, pustnică, pe care o cerceta adeseori, mergând la ea chiar şi cu copiii ei. Tatăl lui Gavriil a fost şi el un om evlavios şi se ocupa cu negoţul şi de aceea cea mai multă vreme o petre­cea în călătorii. Iar acesta a fost un prilej pentru mama Stareţuluisă trăiască simplu, să nu“se îngrijească şi să se silească la multe”, să-l ia şi pe copil la privegherile pe care le făcea împreună cu alte femei, fie în peşteri, fie în bisericuţele din afara satului. De aceea a ajuns el la o măsură atât de mare de sfinţenie.Evlavia mamei are mare însemnătate. Dacă mama are smerenie, frică de Dumnezeu, toate lucrurile din casă merg bine. Cunosc mame tinere ale căror feţe strălucesc, deşi nu au fost ajutate de nicăieri. După copii îmi dau seama în ce stare duhovnicească se află mamele lor.
Cuviosul Paisie Aghioritul