• Se afișează postările cu eticheta parintele Iosif Trifa. Afișați toate postările
    Se afișează postările cu eticheta parintele Iosif Trifa. Afișați toate postările

    luni, 15 octombrie 2012

    Ca o oaie mută şi fără de glas


    „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa, ca un miel spre junghiere S‑a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa“ (Isaia 53, 7).
    În capitolul 53, versetul 7 de la Isaia, Mântuitorul, în suferinţele şi pătimirea Sa, este asemănat cu o oaie ce stă mută înaintea celui ce o tunde şi nu-şi deschide gura sa.
    Asemănarea Mântuitorului cu oaia este plină de învăţătură pentru noi.
    Întâi şi întâi, această asemănare ne îndeamnă stăruitor să ne gândim la răbdarea Mântuitorului. Răbdarea Prea Scumpului nostru Mântuitor este arătată în chipul oii care stă mută înaintea tunzătorului ei.
    Domnul a fost adus în faţa „tunzătorilor“ şi a stat liniştit ca o oaie. N-a grăit nimic. Cât de răbdător a fost Domnul în faţa lui Pilat, în faţa lui Irod, în faţa lui Caiafa, în faţa crucii şi pe cruce! Nici o evanghelie nu ne spune că ar fi scos vreun strigăt de nerăbdare când suferea cumplit din pricina răutăţii omeneşti.
    Pilat îi zise: „Nu răspunzi nimic? Uite ce grăiesc osânditorii Tăi…“
    Dar Domnul nu răspunde… El rabdă şi tace până la sfârşit.
    În faţa acuzatorilor şi duşmanilor, Domnul a stat „ca o oaie mută şi fără de glas“. El n-a învinuit pe nici unul dintre ei de cruzime şi nedreptate. Ei Îl hulesc – El tace. Ei ridică martori mincinoşi – El nu răspunde.
    Măcar când L-au scuipat, trebuia să vorbească (după judecata noastră). Dar El a tăcut.
    Însă nu. El tace, ca şi când n-ar auzi înjurăturile ­­lor. El nu Se plânge în faţa Tatălui Său.
    El n-avea decât să-Şi ridice ochii spre cer şi legiuni de îngeri ar fi alungat pe cruzii soldaţi plătiţi cu bani; o rază din aripa unui serafim – şi Irod ar fi fost mâncat de viermi şi Pilat, judecătorul cel nedrept, predat morţii.
    Dealul crucii putea să devină o gură de vulcan, spre a înghiţi întreagă mulţimea care stătea în jurul Lui, batjocorindu-L şi luându-L în râs.
    Însă nu. Aici n-a fost arătarea puterii Lui, ci arătarea răbdării Lui.



    “Toată Scriptura de Dumnezeu este insuflată (II Tim 3, 16)”


    Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu Însuşi. Dumnezeirea a scris această Carte prin insuflare, prin inspiraţie; Duhul Sfânt a inspirat pe scriitorii Bibliei, adică i-a însufleţit şi le-a dat în gând să scrie adevărul cel veşnic şi descoperirea lui Dumnezeu.
    Toate cele Trei Persoane din Sfânta Treime au lucrat la scrierea Sfintei Scripturi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl şi Duhul Sfânt au lucrat prin inspiraţie, iar Fiul “a lămurit Scripturile”, coborându-Se în chip văzut pe pământ. Scripturile sunt pline de dovezi despre inspiraţia lor divină. În atâtea şi atâtea locuri se spune prin Vechiul Testament că Dumnezeu a dat ordin să se scrie cuvintele şi poruncile Lui.  ”Şi a zis Domnul către Moise:  Scrie lucrul acesta în Carte, ca să se păstreze aducerea-aminte; scrie cuvintele acestea, căci pe temeiul lor închei legământ cu tine şi Israel” (Ieşire 17, 14 şi 34, 27).
    “Du-te acum – a zis Domnul către Isaia proorocul – şi scrie aceste lucruri şi sapă-le într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi ca o mărturie în veci de veci” (Isaia 30, 8). “Ia-ţi hârtie de carte – a zis Dumnezeu către proorocul – şi scrie pe ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus ţie cu privire la Israel şi cu privire la toate neamurile din ziua în care ţi-am vorbit, până astăzi (Ieremia 36, 2).
    În Apocalipsa, Dumnezeu a strigat de 14 ori pe Ioan evanghelistul, zicându-i: “Scrie cele ce vezi!”; “scrie în carte cele ce vezi!” (Apocalipsa cap. 1, 11).
    Tot atât de mult se poate adeveri cu citate din Biblie şi lucrarea Duhului Sfânt: “Duhul Domnului vorbeşte prin mine – zicea David proorocul – şi Cuvântul Lui este pe buza mea” (II Samuel 23, 2). “Căci nici o proorocie – zice Ap. Pavel – n-a fost făcută prin voia oamenilor, ci purtaţi fiind de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21). “Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate, ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun şi desăvârşit” (II Timotei 3, 16-17).
    Iată tot atâtea dovezi care spun răspicat că Biblia este o Carte a lui Dumnezeu; o Carte pe care a scris-o Însuşi Dumnezeu. Ce lucru măreţ este acesta! Ce veste minunată este aceasta, să ai o Carte în care Dumnezeirea a scris tainele cerului şi tainele sufletului! Să ai o Carte pe care Dumnezeu ţi-a scris-o ţie, dragă cititorule, ca să afli răspuns la toate întrebările şi suspinările sufletului tău; să afli în ea tocmai ceea ce caută sufletul tău.
    Voi spune şi aici: vai, ce lucru dureros este un creştin ştiutor de carte care n-are această Carte a lui Dumnezeu şi nu citeşte în ea!
    Biblia este o Carte insuflată de Dumnezeu; o Carte a Dumnezeirii. Biblia – spune un învăţat creştin – este un deget al Dumnezeirii, care s-a plecat din cer şi a scris pe pământ; a scris o Carte minunată care va rămâne până la sfârşitul veacurilor. De aici, puterea ei, trăinicia ei, veşnicia ei.
    Nimic nu se poate asemăna cu Scriptura. Luaţi, spre pildă, o scrisoare omenească de aceeaşi dată cu Biblia. Ce mai găseşti într-o carte scrisă acum trei mii de ani? O rămăşiţă ciudată din vechime, un document mucegăit, bun de păstrat în muzeu, neavând nici o legătură cu noi, cu lumea de azi şi cu starea de lucruri de azi.
    Biblia, dimpotrivă, este Cartea zilei de azi. Este Cartea lui Dumnezeu, descoperirea Lui desăvârşită. Este glasul Lui vorbind fiecăruia dintre noi. Este Cartea pentru fiecare veac, pentru fiecare vârstă, pentru fiecare climă, pentru fiecare om, pentru fiecare stare socială: de sus, de jos, bogat, sărac, învăţat, neînvăţat, bătrân, tânăr; cu un cuvânt, pentru oricine. Vorbeşte într-o limbă aşa de simplă, că şi un copil o poate pricepe; şi totuşi aşa de adânc, încât şi mintea cea mai uriaşă n-o poate pătrunde.
    Mai mult, ea vorbeşte de-a dreptul inimii; atinge cele mai sensibile corzi ale ei şi ale fiinţei noastre sufleteşti. Se coboară până la cele mai ascunse rădăcini de cugetare şi simţire ale sufletului; ne judecă în totul-totului. Ea se potriveşte tot aşa de bine cu viaţa şi deprinderile veacului nostru, ca şi atunci când s-a scris. Viaţa marilor oraşe de astăzi se oglindeşte tot aşa de bine în paginile ei sfinte, ca odinioară Tirul şi Babilonul.
    Cerul şi pământul vor trece, dar Biblia nu, pentru că în ea este Cuvântul lui Dumnezeu.

    Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More