• luni, 2 ianuarie 2012

    Viata Sf.Teodora de la Sihla


    In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajmaSchitului Sihla-Neamt.

    Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si "armas", adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

    Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt - vechii ei sfatuitori.

    Doamne,eu iti multumesc!

    Imi stii toate colturile inimii mele si ma auzi cand te strig

    Suferi langa mine, te bucuri alaturi de mine, zambesti cu mine

    Ca un copil caut sa te imbratisez, sa te ating usor de mana

    Raul il preschimbi in bine, si faci din lucruri simple, minuni

    Fiind iubirea lumii intregi, iubeste-ma asa cum sunt

    Cand merit cel mai putin, cand ma intristez si razvratesc

    Iubeste-ma asa si precum voiesti vindeca-mi neputintele

    Iubeste-ma ca un parinte bland, arata-mi calea spre care voi merge

    Cand omul sufera, Tu suferi cu el

    Il ajuti sa-si duca crucea,

    In brate il porti spre rai si cu bunatate ii stergi lacrimile

    Bunule, in sufletul meu eu vreau sa te pastrez

    Iertand sa pot iubi, cazand sa ma pot ridica

    Eu te iubesc, asa cum sunt!
    amin.......(Nicolae Veselin)

    duminică, 1 ianuarie 2012

    Rugaciune de Anul Nou



    Doamne, iti multumim pentru anul care a trecut si pentru viata
    noastra de pana acum. Iti multumim pentru darurile Tale pe care le-
    am primit in anul care a trecut si in toata vremea vietii noastre.
    Iti multumim pentru lumina si pentru toata dragostea Ta, iti
    multumim pentru bucuria de a trai, iti multumim pentru sanatate,
    iti multumim pentru ceea ce ne-ai invrednicit sa vedem si sa
    cunoastem si pentru ceea ce ne-ai invatat, iti multumim pentru tot
    ajutorul pe care l-am primit de la Tine pana acum. Iti multumim
    pentru ceea ce ne-ai invrednicit sa realizam bun, frumos si util,
    prin eforturile si priceperea noastra, pentru semenii nostri si
    pentru noi. Iti multumim pentru ca existam, pentru implinirile
    noastre spirituale, pentru sporirea noastra duhovniceasca si pentru
    realizarile materiale.
    Binecuvinteaza Anul Nou care incepe si viata noastra de aici
    incolo. Ajuta-ne sa incepem cu bine, sa Te iubim mai mult, iubind
    cu adevarat lumea Ta, viata noastra pe care am primit-o de la Tine
    si locul pe care-l ocupam in mijlocul lumii Tale. Ajuta-ne sa fim
    mai buni si sa devenim utili unii altora, sa facem binele si sa
    avem parte de bine. Sporeste puterea adevarului, intareste
    dreptatea, inmulteste cinstea, trezeste in noi bunul-simt, rusinea,
    mila, respectul si toate simturile umane cele adormite. Opreste-ne
    din toate caile ce nu duc la Tine. Ajuta-ne Doamne sa facem din
    anul pe care-l avem în fata un an al împlinirilor, al pacii, al
    muncii si al roadelor, al bucuriei, al cinstei si corectitudinii,
    al respectului si al tuturor realizarilor bune, frumoase si utile,
    pentru credinta noastra, pentru neamul nostru si pentru noi însine.
    Fii alaturi de noi, Doamne, si lucreaza cu noi si prin noi si ne
    ajuta sa lucram ca Tine si cu Tine spre dainuirea si fericirea
    lumii Tale si spre multumirea Ta. Amin. 

    joi, 29 decembrie 2011

    Regina Maria: Poveste de Craciun


    O SA VA ISTORISESC ASTAZI o poveste foarte stranie, o poveste de Craciun!

    E vorba de un put parasit, adanc si tainic, care se afla in mijlocul unei paduri mari si intunecoase. Nimeni nu stia de ce putul era acolo, nici cine il facuse, nici cat de vechi era. Taranii din imprejurimi se temeau grozav, caci din el se auzeau iesind vaiete, gemete si cateodata niste ciocanituri ca si cand cineva ar fi batut in ghizduri.
    Credinta tuturora era ca un suflet sta robit in adancimea-i din care nu putea scapa. Satul cel mai apropiat de padure se numea Galea; sat micut si saracacios, cu case scunde si ticaloase, in ale caror gradini florile pareau searbede si far’ de viata, caci pamantul era pietros si nerodnic. In mijlocul satului se ridica o bisericuta veche de lemn, cu un acoperis foarte mare ce parea ca o doboara. Nenumaratele anotimpuri il parguisera atat de frumos, incat sita invechindu-i-se batea in cenusiu, de-ti era mai mare dragul sa privesti la el.
    Tufe de lilieci batrani si piperniciti cresteau imprejurul bisericii, adapostind sub umbra lor umilele morminte imprastiate pe alocuri, ca o turma de oi parasite.Regina Maria, povestile Reginei Maria, Curtea Veche
    Taranii se cam rusinau de bisericuta lor darapanata si visau sa dureze una noua, frumoasa si alba pe dinafara, cu un acoperis de tabla, ce ar fi stralucit la soare ca argintul si prin care n-ar fi razbit in vremuri rele nici ploaia, nici zapada. Iar amvonul sa aiba stalpi grosi de piatra zugravita in culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra usii.
    Fara indoiala ca noua ne-ar fi placut mai mult bisericuta stramba de lemn, cu acoperisul cel mare, dar vedeti… fiecare sat isi are ravna si mandria lui si nu-i place sa ramaie mai prejos de altul. In Bostea, satul de dincolo de padure, se inaltase o biserica noua si mare, asa precum o ravneau cei din Galea. Galea era un biet satuc sarac, ce suferea cumplit de starea in care se gasea. Dar pare-mi-se ca vorbeam de putul fermecat, nu e asa?Nu stiu

    Care este folosul smereniei



    Cine poate înțelege raiul?  Îl poate înțelege în parte cine poartă în el pe Sfântul Duh,  pentru că raiul este Împărăția Duhului Sfânt, și Duhul Sfânt în cer și pe pământ este Același. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticălos și vrednic de toate pedepsele“, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pământesc. Este hrana cerească e bucuria sufletului.

    Dacă vrei să ai în chip simțit harul Duhului Sfânt, smerește-te ca Sfinții Părinți. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeți-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi și eu“. Un curelar din Alexandria gândea: „Toți se vor mântui, eu singur voi pieri“, și Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinții au dus o luptă încrâncenată cu demonii și s-au obișnuit să gândească smerit despre ei înșiși, și pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înțeleg puterea acestor cuvinte. Și când țin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
    Gândeam: „Sunt pământ, și încă pământ păcătos“. Dar Domnul mi-a arătat mila Sa și mi-a dat din belșug harul Său și se bucură duhul meu pentru că, deși sunt un ticălos, Domnul mă iubește și de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu: uită-te la El,nu-L pierde, să nu ți se întâmple ceva mai rău (In 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.
    Credeți-mă, scriu înaintea feței Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaște. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smerește cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrân și mai desăvârșit decât toți, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, și Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrân și mai desăvârșit decât el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie și că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca și a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă și i-a zis: „Nu te trufi cu înțelepciunea!“ Astfel, Domnul Cel Milostiv smerește pe sfinți, ca ei să rămână smeriți până la sfârșit. Cu atât mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua și noaptea cer și eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobândească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e și iubire, și pace, și blândețe, și înfrânare, și ascultare, și îndelungă-răbdare, și toate virtuțile sunt cuprinse în ea. […]
    Cât trăim pe pământ trebuie să ne învățăm să ducem război cu vrăjmașii.Lucrul cel mai chinuitor decât toate este să ne omorâm trupul pentru Dumnezeu și să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE ȘTIINȚĂ , pe care ne-o însușim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decât toți și să ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smerește și câștigă plânsul pocăinței din care se naște bucuria. Este bine să ne obișnuim sufletul să gândească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puțini înțeleg aceasta. Mulți cad în deznădejde și merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc și nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se maigândească la Dumnezeu
    Trebuie să ne osândim pe noi înșine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila și iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh umilit și înfrânt și atunci vor pieri toate gândurile și mintea se va curăți. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaștem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învață să te cunoști pe tine însuți și să dai sufletului nevoință (asceză) după puterile lui. […]
    Sfântul Siluan Athonitul

    duminică, 13 noiembrie 2011

    Nimic nu este întâmplător

     
    Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea.   
    Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic.  
    Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. La sigur că nu avea mâncare în ea, că de altfel bâtrăna măcar o dată, dar s-ar fi atins de ea.
    După înfăţişrea acelei legături, se putea presupune că se ascunde în ea o icoană şi o un colţişor al unei broboade de schimb, probabil pentru "moarte". Mai mult nu avea nimic.
    Afară să lăsa amurgul. Cei din sala de aşteptare au început să se pregătească pentru a petrece noaptea în condiţiile existente. Cineva îşi pregătea un loc mai comod. Cineva încerca să aranjezele bagajele în aşa mod, ca să nu fie o pradă pentru hoţi. 
    Dar bătrânica aşa şi nu se mişca. Nu, ea nu dormea. Avea ochii deschişi, dar indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea în jur. Umerii ei tresaltau încet, de parcă de la înăbuşirea unui plâns ascuns pentru cei din jur. Abea mişca degetele şi buzele, de parcă însemnând în taină pe cineva cu semnul crucii în rugăciunea sa.
    Nu căuta salvare de la slăbiciunea sa, nu încerca să atragă vreo atenţie şi nu se mişca de la locul său. Doar uneori întorcea capul spre intrare, şi cu smerenie tăcută îl lăsa în jos, de parcă pregătindu-se pentru un răspuns definitiv. 
    Noaptea grea de la gară a rămas în urmă. Dar dimineaţa a găsit-o pe bătrână în aceeaşi poziţie, tăcută şi sleită de puteri. Răbdătoare în suferinţa sa, nici nu a încrecat măcar să aţipească.   
    Către amează în apropierea ei s-au făcut comozi o tânără mamă şi doi copilaşi ai ei, de doi şi trei anişori. Copii ca copii, mâncau, se zbenguiau şi chiar au încercat să o incadreze pe bătrânică în jocul lor. 
    Unul din puşti s-a atins de poalele paltonului negru. Bătrânica a întors capul şi a privit de parcă acum a descoperit lumea din jur. Această atingere a copilului de parcă a întors-o la viaţă, ochii i-a atins o căldură ascunsă şi a zâmbit, iar mâna cu blândeţe a atins creştetul copilaşului.
    Mama copilaşului a vrut să-i şteargă năsucul copilului şi s-a întâlinit cu privirea plină de aşteptare a bătrânei: «Mamă, dar pe cine aşteptaţi? La ce oră aveţi trenul?»
    Întrebarea a găsit-o nepregătită pe bătrână. De parcă brusc şi-a pierdut echilibrul, a oftat adânc, după care abea a scos din sine cuvintele îngrozitoare: «Fiico, nu am eu nici un tren!». Şi de parcă a devenit şi mai gheboasă.
    Vecina cu copiii a înţeles că ceva nu e în regulă şi apropiindu-se mai mult de bâtrânică a implorat-o : «Mamă, speneţi-mi ce aţi păţit?! Vă rog să-mi spuneţi! Speneţi-mi, mamă, – şi din nou şi din nou se adresa bătrânei. – Mamă, poate vă este foame? Luaţi, vă rog!»
    Şi i-a întins un cartof fiert. Şi imediat fără a o întreba a acoperit-o cu un şal pufos. Copilul i-a întins şi el cartoful ce-l mâncase singur până acum. «Mănâncă, bunicuţo».
    Bătrâna a cuprins copilul şi a atins bucăţica dată de copil de buze. «Îţi mulţumesc, scumpul meu», –  abea a şoptit ea.
    Se simţea că abea se mai reţine ca să nu plângă... Şi brusc de parcă toată durea sa a răbufnit în acesat spaţiu al gării: «Doamne! Iartă-l te rog!» – abea a mai putut şopti ea şi s-a strâns de parcă într-un ghem şi mai mic, acoperindu-şi faţa cu palmele.
    Se clătina de pe o parte pe alta şi prin bocetul greu abea se desluşea: «Fecioraşul, fecioraşul... Dragul meu...unicul meu fiu... Cel mai drag... Soarele meu de vară...vrăbiuţa mea cea fară de astâmpăr.... m-a adus....şi m-a lăsat».
    A tăcut puţin şi făcându-şi semnul crucii, a spus: «Doame, iară-l pe el, Doamne!».
    Şi nu mai avea puteri nici să vorbească şi nici să mai plângă de la deznădejdea care o cuprinse. 
    «Copilaşilor, ţineţi-vă de bunicuţă», a comandat femeia şi s-a îndreptat înspre ghişeul de bilete.
    «Oameni buni! Ajutaţi-mă! Am nevoie de un bilet! Să o iau pe acea bătrână, – a spus arătând spre colţul sălii de aşteptare. – Îmi va fi mamă! Trenul meu pleacă acum!».
    În puţin timp au ieşit către trenul care-i aştepta, însoţiţi de ochii înlacrimaţi ai pasagerilor adunaţi în gară.
    «Iată, copilaşii mei dragi, am găsit-o pe mama mea, iar voi pe bunica», – de parcă radiind de bucurie, le explica copiilor.
    Cu o mână o ţinea pe bătrână, cu cealată  – geanta şi copiii.
    Eu îi priveam şi mă rugam încet Domnului pentru această întâlnire. Ciudat, dar majoritatea celor cărora le-am relatat aceasă istorie, martoră la care am fost în gara oraşului Kurgan, nu cred că omul poate în câteva minute să ia o astfel de hotărâre.
    Nu am ca scop să-i conving şi nici nu încerc să le explic ceva. Fiecare trebuie să simtă singur. Dar de fapt şi cum ai putea explica, că uneori inima noastră are nevoie de o clipă, ca să ia o hotărâre, desigur dacă şi inima e vie şi deshisă dragostei de Dumnezeu şi oameni. 
    Pentru mine acest caz e doar o confirmare a cuvintelor arhimandritului Serafim (Teapocikin): «Uită acest cuvânt «întâmplător», nimic nu este întâmplător».
    Traducere  Natalia Lozan
    Articol apărut în original pe siteul:

    sâmbătă, 12 noiembrie 2011

    Departe ntotdeauna

    Departe-ntotdeauna mi s-a parut ca sunt
    de starea Ta divina, de locul Tau preasfant;
    si-ntruna sa m-apropii de Tine Ti-am cerut,
    mai langa Tine, Doamne, mai langa Tine-am vrut.

    Prea-ncet intotdeauna mi s-a parut ca merg
    si-am vrut sa am putere mai tare sa alerg;
    s-ajung candva cu Tine, nedespartit sa stau,
    mai langa Tine, Doamne, mai langa Tine vreau.

    Prea slab intotdeauna, Iisuse, m-am simtit
    si-am vrut sa fiu puternic, viteaz si neclintit,
    prin orisice ispite, prin tot ce m-a durut,
    mai langa Tine, Doamne, mai langa Tine-am vrut.

    Departe-mi pari si-acuma si drumu-mi pare lung,
    as vrea cat mai degraba la Sanul Tau s-ajung;
    ajuta-mi, fara teama, sa pot la San sa-Ti stau,
    mai langa Tine, Doamne, mai langa Tine vreau!
    Autor: Traian Dorz  |

    vineri, 7 octombrie 2011

    Mesajul preotului Bogdan Petre

    ROMANILOR DE PRETUTINDNI,trebuie sa investim si in recuperarea identitatii noastre de crestini.
    A venit timpul sa ne mai ocupam si de noi si de familiile noastre si mai putin de interesele patronilor nostri.Sunt cei mai frumosi ani din viata noastra ,cei ai tineretii.Nu este corect fata de noi sa investim tot timpul nostru doar in munca.Mai sunt si alte lucruri de facut in viata,mai importante decat banii si cumparaturile:construirea noastra ca oameni noi."Omul modern se preocupa mai mult de ce are decat cine este"(spunea IPS Siluan la un cuvant de invatatura in cadrul Vecerniei)Omul modern care gandeste pana si cele sfinte cu categorii economice in schimb,asa cum ne vorbesc SCRIPTURILE SFINTE si inteleptii din toate timpurile:"Bogatia cea mai mare este intelepciunea lui Dumnezeu cu oamenii.Bogatia sufletului este cea mai urgenta bogatie si cea mai trainica.(daca pierzi sufletul la ce ti mai foloseste bogatia materiala?)Pe un mort bogatia nici nu l bucura nici nu il incalzeste.Noi trebuie sa ne recuperam credinta cea adevarata:cea bisericeasca prin care sa ne verificam faptele si sentimentele fata de Dumnezeu.Nu pacatele care le am facut o sa ne aduca remuscari constiintei,ci faptul ca nu am trait cu constiinta faptului ca suntem copiii lui Dumnezeu si am avut de indeplinit si o misiune spirituala pe pamant,nu numai economica.Stiti care este diferenta intre un cocos si un vultur?De perspectiva.Cocosul cunoaste doar curtea in care traieste,si este convins ca asta e lumea intreaga.Vulturul are o perspectiva mult superioara:vede de sus lumea si nu este ingradit de nici un gard.Dar drama noastra este ca suntem pui de vultur si traim ca niste cocosi infumurati.De ce?Pentru ca sistemul capitalismului salbaticdin care facem parte astazi,a luat ouale de vultur si le a pus sub closca.Si asa ne a taiat aripile.Si asa cotcodacim si gugurigim fara sa simtim nevoia sa zburam.Acesta este cel mai mare pacat al vietii noastre :ca nu facem efortul sa zburam sufleteste,si ramanem cu sufletul lipit de bani.Identitatea ta nu mai este aceea de fiu al lui Dumnezeu,ci de angajat la patron.Si am facut din munca o religie,si am facut din bogatie un dumnezeu.Nu va risipiti cei mai frumosi ani ai vietii voastre strangand in sacul "rupt in fund".Se povesteste despre un roman care muncea pe santier de 10 ani la un patron.Si la un moment dat a primit o lucrare pe care trebuia sa o faca pe contul propriu.Romanul avea obiceiul sa mai si fure materiale ca "sa si completeze salariul"dar niciodata nu reusea sa puna prea multi bani deoparte.A inceput lucrarea care consta in ridicarea unei case ,de data aceasta singur.Nefiind supravegheat a inceput sa si puna mult mai multe materiale deoparte,iar temelia nu a facut o in profunzime,furand cimentul pe care se gandea sa l vanda.Si de asemenea acoperisul nu l a facut temeinic,punand din tigla deoparte.Dupa ce a terminat casa ,patronul i a spus:vreau sa ti fac un cadou ,pentru ca stiu ca vrei sa te casatoresti,si nu vei avea niciodata bani sa ti cumperi o casa.Vreau sa ti fac cadou casa pe care ai construit o cu mainile tale.Romanul a ramas mut...se gandea ca va trebui sa locuiasca intr o casa subreda.Dupa cateva zile,patronul a descoperit tigla si cimentulascunse intr un depozit si i a spus omului:Aveam incredere in tine,dar pentru ca m ai furat,o sa ti permit sa stai in casa cu chirie iar de la locul de munca te concediez."Asa se intampla si cu fiecare dintre noicare isi construieste casa sufletului cu subrezime.Noi avem impresia ca il pacalim pe DumnezeuPatronul vietii noastre.Avem impresia ca daca lipsim duminica de la Biserica , nu tinem posturile si nu ne spovedim tragem chiulul si iesim in avantaj,dar vai noua!Suntem intr o mare pierdere caci Dumnezeu ne va da doar ceea ce noi am adunat si am construit pentru suflet.Toata citirea Bibliei si faptele bune pe care le am facut cu sufletul curat ne vor fi cantaritesi incredintate pentru viata cea adevarata Dar noi amanam lucrurile importante si nbe ocupam de lucrurile mici..."Cea mai mare inselatorie este iluzia amanarii"Amanarea in cele sfinte este brevetata de diavoli.Dumnezeu ne cheama (ca in Parabola nuntii Fiului de imparat)in fiecare duminica sa ne dea din darurile Sale:un suflet nou,o inima noua,un duh nou.Iar noi amanam iarasi si iarasi!
    "Fie numele Domnului BineCuvantat de acum si pina in veac!"Doamne ajuta!

    RUGĂCIUNE DE MULŢUMIRE (CU 16 METANII)

    Această rugăciune cuprinde mulţumirile noastre adresate Lui Dumnezeu şi aproape tot ce trebuie să cerem pentru mântuirea sufletului. Ea aduce mult folos creştinilor care o vor face cu metanii, ziua sau noaptea.
    Sâmbăta şi Duminica în loc de metanii se fac închinăciuni.
    Pe parcursul rugăciunii se pomenesc viii şi morţii. Astfel împlinim Cuvântul Domnului care zice: „Rugaţi-vă unii pentru alţii !“.
    Se zic mai întâi rugăciunile începătoare. Cei care nu ştiu carte, să zică măcar Tatăl nostru înainte, iar altcineva, un copil, să citească rugăciunea ce urmează:

    1. Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate binefacerile Tale pe care ni le-ai făcut şi ni le faci nouă.
     (o metanie)
    2. Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate suferinţele şi patimile Tale şi pentru tot ce ai lucrat pentru mântuirea noastră.
     (o metanie)
    3. Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate bunătăţile Tale pe care ni le-ai dat nouă şi pentru că nu ne-ai pierdut cu fărădelegile noastre.
     (o metanie)
    4. Iartă, Doamne, păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele.
     (o metanie)
    5. Iartă, Doamne, păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor care mă pomenesc în rugăciunile lor.
     (o metanie)
    6. Ascută, Doamne, smeritele noastre rugăciuni, cele ce cerem milostivirii Tale, ce ştii că ne sunt nouă de trebuinţă sufletului şi trupului şi le dăruieşte robilor Tăi ce se pomenesc: (aici pomeneşti pe cei vii pe care îi ai scrişi într-un pomelnic). Dă-le lor şi nouă iertare şi izbăvire de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi. Măreşte credinţa, nădejdea şi dragostea în sufletul nostru, primeşte-ne în pocăinţă şi revarsă peste noi toţi Harul Tău.
     (o metanie)
    7. Trimite, Doamne, pe Sfinţi Tăi îngeri să ne înveţe a lucra cu stăruinţă orice faptă bună, pentru a ne păzi de tot păcatul şi sminteala, pentru a ne ţine pe toţi uniţi în legătura păcii, a dragostei şi ascultării de Sfânta noastră Biserică şi de conducătorii ei cei duhovniceşti, care se ostenesc a ne arăta căile Tale.
     (o metanie)
    8. Scrie, Doamne, şi numele nostru în cartea vieţii Tale şi fereşte-ne de ceasul încercărilor. Ajută-ne, Doamne, să săvârşim cu bine viaţa aceasta, dăruindu-ne sfârşit bun şi fără dureri şi îngeri milostivi care să ne întărească şi să călătorească cu noi la Împărăţia Ta.
     (o metanie)
    9. Apără şi păzeşte, Doamne, pe părinţii noştri cei duhovniceşti, pe părintele nostru Patriarh, pe episcopii noştri, pe misionarii creştini care se ostenesc în propovăduirea Evangheliei, pe călugări şi călugăriţe, pe pustnicii din peşteri şi din crăpăturile pământului şi pe tot clerul Bisericii Tale Creştine Ortodoxe.
    (o metanie)
    10. Adu-Ţi aminte, Doamne, de toţi cei ce sunt bolnavi, de toţi cei ce sunt în închisori pentru numele Tău, de cei călători, de văduve şi orfani, de bătrâni şi copii, de toţi care sunt în suferinţă şi necazuri, în lipsuri şi dureri şi-i miluieşte pe ei după mare mila Ta.
     (o metanie)
    11. Iartă, Doamne, pe toţi vrăjmaşii, răuvoitorii şi clevetitorii noştri, smereşte-i pe ei să cunoască că Tu eşti apărătorul nostru şi ne păzeşte de răutatea lor.
     (o metanie)
    12. Iartă, Doamne, păcatele părinţilor care ne-au născut, naşilor care ne-au botezat şi cununat, învăţătorilor ce ne-au învăţat carte, bunicilor şi la toţi miluitorii, ajutătorii şi găzduitorii noştri şi la toţi binefăcătorii noştri, la tot neamul cel creştinesc, căruia îi trebuieşte mila şi ajutorul Tău şi la cei vii şi la cei morţi.
     (o metanie)
    13. Iartă, Doamne, şi Părintelui nostru duhovnicesc (numele), păcatele, datoriile, obligaţiile şi orice făgăduinţă ce a făcut înaintea Ta şi n-a putut-o îndeplini. Dăruieşte-i dezlegare şi iertare de orice greşeală. Primeşte-i osteneala ce face (a făcut-o) pentru noi şi ascultă-ne smeritele noastre rugăciuni, învrednicindu-ne pe toţi de viaţă veşnică şi fericită unde este lumina Ta. Amin.
    (o metanie)
    14. Iartă, Doamne, pe toţi prietenii şi prietenele cu care am călătorit pe pământ, cu care am făcut serviciul şi pe cei cu care am fost la petreceri şi s-au smintit pentru mine şi pe cei vii şi pe cei morţi.
     (o metanie)
    15. Iartă, Doamne, păcatele la toţi adormiţii din neamurile noastre: părinţii, fraţii, surorile, bunicii, moşii şi strămoşii noştri cu tot neamul cel adormit: (aici se pomenesc cei morţii) şi-i aşează pe dânşii în locul de odihnă, unde cercetează lumina feţei Tale, că spre Tine nădejdea şi-au pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru.
     (o metanie)
    16. Iartă, Doamne, şi sufletele cele botezate în numele Tău, Prea Sfântă Treime, pe care le-a apucat moartea nepregătite şi se află în iad şi n-au fost vrăjmaşi ai Tăi, iar aici, pe Pământ, nu au pe nimeni să se roage pentru ei; miluieşte-i, Doamne, după mare mila Ta.
     (o metanie)sursa:http://popasduhovnicesc.ro/

    joi, 29 septembrie 2011

    Muceniţa Daniela

    Muceniţa Daniela


    Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti
    Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.
    Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.
    A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.
    Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.
    Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.
    Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.
    Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.
    Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?
    Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.
    Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:
    Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.
    Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.
    Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.
    Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.
    Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.
    Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…
    La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.
    Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).
    Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
    Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti.

    sâmbătă, 24 septembrie 2011

    DESPRE RUGACIUNE

    Rugaciunea este
    • lucrarea credintei,
    • aratarea celor nadajduite,
    • iubirea realizata,
    • miscarea ingereasca,
    • puterea celor fara trupuri,
    • descoperirea inimii,
    • nadejdea mantuirii,
    • semnul sfintirii,
    • devenirea sfinteniei,
    • cunoasterea lui Dumnezeu,
    • unirea Duhului Sfant,
    • bucuria lui Iisus,
    • veselia sufletului,
    • mila lui Dumnezeu,
    • semnul impacarii,
    • pecetea lui Hristos,
    • steaua de dimineata a inimilor,
    • descoperirea lui Dumnezeu,
    • izvorul tacerii,
    • pecetea lacasului ingeresc.
    (Sfântul Grigorie Sinaitul)

    CUM SA NU TE CAUT!


    Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

    «Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El.
    Cum să nu-L caut?
    Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceeatânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul.
    Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta». (..)

    Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:

    «Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

    O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

    «Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? 
    Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu la crămi a Te căuta».

    -SF.SILUAN ATHONITUL , PRAZNUIT PE 24 SEPTEMBRIE.
    http://monicadaniela84.blogspot.com

    miercuri, 21 septembrie 2011

    „Lumina suferinţei"

    „Îndreptarea prin încercări are o vreme a ei, care e mai lungă sau mai scurtă, după cum prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă sufletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile încercărilor trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă. Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie. Despre o atare întoarcere a lucrurilor, când într-un fel când într-altul, ne învaţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul*, zicând: „Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa."

    Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, 
    Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

    marți, 20 septembrie 2011

    Ascultare pentru ascultare...


    BineCuvantare

    BINECUVÂNTARE de la Chilia Buna Vestire (Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos)
    Am cerut de la Dumnezeu sa-mi dea putere;
    Dar El mi-a dat nenumarate greutati sa le trec.
    I-am cerut intelepciune;
    Dar El mi-a dat situatii grele ca sa le rezolv.
    I-am cerut bunastare;
    Dar El mi-a dat pricepere sa lucrez.
    I-am cerut curaj;
    Dar El mi-a dat primejdii ca sa le infrunt.
    I-am cerut dragoste;
    Dar El mi-a dat persoane cu nenumarate probleme ca sa le ajut.
    I-am cerut inlesnire;
    Dar El mi-a dat prilejuri ca sa le dobandesc.
    Din toate cate le-am cerut, nu am primit nimic din cele pe care le-am dorit;
    Insa le-m primit pe toate cele care imi trebuiau cu adevarat!
    Asadar rugaciunile mele au fost ascultate.
    Iti multumesc Tie Doamne!

    Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More