Regina Maria: Poveste de Craciun

O SA VA ISTORISESC ASTAZI o poveste foarte stranie, o poveste de Craciun!

E vorba de un put parasit, adanc si tainic, care se afla in mijlocul unei paduri mari si intunecoase. Nimeni nu stia de ce putul era acolo, nici cine il facuse, nici cat de vechi era. Taranii din imprejurimi se temeau grozav, caci din el se auzeau iesind vaiete, gemete si cateodata niste ciocanituri ca si cand cineva ar fi batut in ghizduri.

Credinta tuturora era ca un suflet sta robit in adancimea-i din care nu putea scapa. Satul cel mai apropiat de padure se numea Galea; sat micut si saracacios, cu case scunde si ticaloase, in ale caror gradini florile pareau searbede si far’ de viata, caci pamantul era pietros si nerodnic. In mijlocul satului se ridica o bisericuta veche de lemn, cu un acoperis foarte mare ce parea ca o doboara. Nenumaratele anotimpuri il parguisera atat de frumos, incat sita invechindu-i-se batea in cenusiu, de-ti era mai mare dragul sa privesti la el.

Tufe de lilieci batrani si piperniciti cresteau imprejurul bisericii, adapostind sub umbra lor umilele morminte imprastiate pe alocuri, ca o turma de oi parasite.

Taranii se cam rusinau de bisericuta lor darapanata si visau sa dureze una noua, frumoasa si alba pe dinafara, cu un acoperis de tabla, ce ar fi stralucit la soare ca argintul si prin care n-ar fi razbit in vremuri rele nici ploaia, nici zapada. Iar amvonul sa aiba stalpi grosi de piatra zugravita in culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra usii.

Fara indoiala ca noua ne-ar fi placut mai mult bisericuta stramba de lemn, cu acoperisul cel mare, dar vedeti… fiecare sat isi are ravna si mandria lui si nu-i place sa ramaie mai prejos de altul. In Bostea, satul de dincolo de padure, se inaltase o biserica noua si mare, asa precum o ravneau cei din Galea. Galea era un biet satuc sarac, ce suferea cumplit de starea in care se gasea. Dar pare-mi-se ca vorbeam de putul fermecat, nu e asa?Nu stiu

de ce, taranii isi inchipuiau ca fiinta necunoscuta, ce sta robita acolo, le-ar fi adus mari primejdii daca ar fi scapat din put si ca singurul mijloc de a o imblanzi era sa-i arunce mici daruri. Adeseori saracii cred ca singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e sa aduca jertfe lui Dumnezeu si oricarei alte puteri.

Dar Dumnezeu stie bine ca viata saracului nu e decat un lung sir de jertfe, de la inceput  si pana la sfarsit! La anumite sarbatori, mai cu seama la Sfanta Maria si la Sfantul Dumitru, satenii luasera obiceiul sa duca daruri putului fermecat.

Cum se sfarsea liturghia, inainte de a merge la hora sau la carciuma, se adunau palcuri, palcuri si porneau spre padure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau oua incondeiate ori covrigi presarati cu susan, altii snopi de grau legati cu cordele frumoase. Copiii dadeau bucuros cele dintai poame coapte ce le capatau: prune, cirese sau nuci, ori pietricele adunate din albia raului, care deveneau frumoase, trandafirii si lucitoare cand le lingeau.

Fetele aruncau margele din ciucurii betelor, poze cu sfinti, marturii si multe alte nimicuri, cumparate la Mosi; iar flacaii, parale marunte, nasturi de la tunici militare si garoafele rosii, pe care cu atata drag le purtau la ureche!

Chiar babele, cu furca in brau, mergeau schiopatand pe zaduf si cadeau langa put frante de oboseala, apoi aruncau in apa carbuni nestinsi, lana sau canepa, bolborosind descantece si ruga­ciuni, pe cand trageau cu coada ochiului la tineret, doar, doar de le-o gasi vreun cusur. 

Iarna, putul era cu totul parasit, ca nu se incumeta nimeni sa treaca prin padure. La marginea satului Galea, intr-o casa atat de mica si de umila, incat parea mai mult o coliba, traia o vaduva saraca, anume Maria. Tot satul o cunostea sub numele de Maria-Vaduva. Sarmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari albastri si-un obrajor searbad si ingrijorat. Semana leit cu maica-sa. Baietelul mai avusese doua surori, dar amandoua putrezeau sub lilia­cul din curtea bisericii. Atat de lipsita fusese maica-sa, incat n-avusese parte sa puna macar o cruce pe locul unde se odihneau copilele ei. Si de aceasta Petre mult se mai amara!Foarte evlavios, baiatul vaduvei tinea toate posturile; lasa ca, la drept vorbind, mancare destula n-avea niciodata. Urma cu sfintenie invatamintele bisericii, asculta cu luare aminte ce-i spunea popa Toader, cu toate ca nu pricepea indeajuns intelesul cuvantarilor si ca multe dintre ele se intiparisera gresit in mintea lui frageda.

Intre altele, Petre ramasese cu credinta ca biserica din Bostea era mult mai sfanta, fiind mai mare si mai noua decat bisericuta lor. Gandul acesta i se pironise-n minte, intr-o duminica dupa slujba, cand popa Toader, vorbind despre adunarea banilor pentru cladirea sfantului locas, daduse ca pilda biserica din Bostea, inaltata din jertfele fiecarui locuitor. Sarac si bogat dadusera toti o parte din castigurile lor, agonisite cu truda, cinstind astfel numele Domnului. Bineinteles, Petre n-avea bani, nici macar o letcaie; de-ar fi putut, cu draga inima ar fi daruit tot, pentru zidirea unei noi biserici. El nu fusese niciodata la Bostea si, tocmai de aceea, isi inchipuia biserica minunat de frumoasa, avand toate insusirile ce lipseau cu desavarsire saracacioasei bisericute din Galea.

Petre avea sapte ani cand, pe la inceputul iernii, care venise anul acela cu mare strasnicie, maica-sa se imbolnavi greu de tot. Baietelul o iubea mai presus de orice si sufletul ii era chinuit de o nespusa durere vazand-o suferind, fara ca el, bietul, sa-i poata veni in ajutor! Maria, foarte rabdatoare, nu se tanguia degeaba. In coliba ei nu era pat; se culca de obicei pe un fel de lavita de lemn, acoperita cu velinte zdrentuite si, pe acest asternut ticalos, zacea tremurand de friguri, cu buzele vinete si crapate.

O vatra mare de pamant cuprindea mai tot locul in odaita stramta, Maria se culca dupa cuptor, pe care Petre isi dadea toata silinta sa-l tie cald, carand zilnic din padure cate vreascuri putea duce in spinare. Cum era bondoc si sarcina grea, se incovoia astfel, incat parea un arici urias, ce-si croia drum prin zapada.

Petre cauta sa-si gateasca. Cateva funii de ceapa uscata, atarnate dupa vatra, si putin malai intr-o copaie erau toate merindele de iarna. Fireste ca baietelul nu era bucatar bun si Maria, suspinand, inlatura strachina cu fiertura pe  care el ingrijorat i-o aducea. Cum se framanta bietul copil si ce siroaie de lacrimi curgeau pe obrajorii lui searbezi!…

Atunci se vara intr-un colt, ingenunchea si zicea Tatal Nostru si inca alte rugaciuni, pe care le invatase de la popa Toader. Le insira una dupa alta, cu toate ca nu aveau nicio legatura cu durerea lui, dar erau rugaciuni, nu e asa? si deci bine primite de Cel de Sus! Apoi Petre se strecura langa maica-sa, lipindu-se de ea, cu nadejdea ca o va incalzi strangand-o cu drag in bratele lui slabanoage.

Dar vai! Dumnezeu parea ca n-aude rugaciunea baiatului. Mariei ii era din ce in ce mai rau!… Atuncicopilul, inchipuindu-si ca gresise cumva inaintea lui Dumnezeu, simtea o mustrare de cuget, cu toate ca nu-si putea aminti sa fi calcat vreuna dintre cele zece porunci. Petre era un copilas atat de cuminte, incat ti-era mai mare dragul si mila de el. N-avusese inca vreme sa se bucure de nimic, dar nici sa fie uracios, caci de cand se tinea pe picioruse fusese nevoit s-o ajute pe maica-sa si sa lucreze alaturi de ea.

Avea o inimioara curata si grijulie, gata sa duca povara grea pentru umerii lui. Era-n ajunul Craciunului. Maria tot zacea dand mana cu moartea, cand deodata lui Petre ii veni un gand. El avea adesea in minte ganduri nelamurite, pe care nimeni nu-si da osteneala sa i le desluseasca. Acela ce-l framanta de catava vreme se infaptui si iata cum:

Petre stia ca, daca vrei sa ti se implineasca o dorinta, trebuie sa aprinzi cu evlavie lumanari pe la icoane si mai ales la aceea a Maicii Domnului, caci lumanarile aprinse cu credinta intaresc rugaciunea.
El capatase de la batranul dascal o lumanarica, drept multumire ca-i ajutase duminica din urma la slujba liturghiei.

Lumanarea era atat de subtire si de putintica, incat trebuia pazita cu multa grija. Pe deasupra, batranul dascal ii daduse si o cutioara veche, cam rupta, cu cinci chibrituri; de le pazea de umezeala, cu ele putea aprinde lumanarea dinaintea icoanei. Toate ar fi mers bine, daca Petre nu si-ar fi pus in minte ca trebuie sa duca lumanarea la biserica din Bostea.

Ca toti satenii avea si el credinta gresita ca bisericuta lor nu era destul de sfanta si vrednica de Dumnezeu. Scumpa si mult iubita bisericuta!…

Ca sa mergi la Bostea, trebuia ori sa faci un ocol mare, mare de tot, ori s-o croiesti de-a dreptul prin padurea intunecoasa, unde se afla putul cu pricina. Baiatul se temea chiar vara de izvorul plin de gemete, darmite iarna, cand prin padurea innegrita sufla viscolul si lupii dadeau tarcoale. Nevrand sa lase pe maica-sa prea mult singura, cu toata frica, baietelul se hotari sa infrunte poteca inspaimantatoare! Isi lua deci sumanul, caciula ce fusese odata a tatane-sau si care era mai mare decat dansul, isi puse niste manusi, mai mult carpite decat bune, ascunse-n buzunar cu grija chibriturile, nepretuita lumanare si fu gata de drum. Dar inainte de a iesi din coliba, nu uita sa gramadeasca pe foc toate lemnele ramase si sa puna, alaturi de maica-sa, o cana cu apa.Maria sta cu fata la perete, aiurind. Insira fel de fel de vorbe fara rost, care umpleau de spaima sufletul bietului copil!

Amurgul incepuse sa-si cearna intunericul. Petre nu putuse insa pleca mai devreme. Se simtea cam nelinistit, dar hotarat sa-si indeplineasca planul, nu se mai gandea la ce putea sa pateasca… In curand ajunse la marginea padurii. Cu barbatie se adanci intr-insa, desi inima-i batea strasnic. „Putea-voi sa ocolesc putul? gandi baiatul. Sunt doua poteci: cea mai lunga nu trece pe langa el.“ In padure vantul urla prin craci cu un glas manios. Petre tremura. Ce frig se lasase!… Din feri­cire, zapada nu era mare, decat prin locurile unde o gramadise viscolul. Cu toata graba, noaptea parea ca-l urmareste, ca-l ajunge, ca-l prinde!… Gatlejul i se strangea, sufla din greu si gafaia umbland.
Ce padure mare!… Ce copaci inalti!…

Niciodata Petre nu se simtise atat de mititel.

— Ah! De-as nimeri calea cea buna, zise copilul aproape tare, nu vreau sa trec pe langa cumplitul put!…
Si tocmai cand spunea aceste cuvinte — poc, poc —, auzi un sunet care-l inmarmuri de frica. — Poc, poc… o ciocanitura… si apoi alta, ca un vaiet ce iesea chiar din fundul pamantului.
Cu tot gerul, incepura sa-l treaca sudorile.

Ce noapte adanca! Copacii se prefacura in ziduri negre, inchizandu-l din toate partile. Poc, poc… Doamne, Doamne! Asta-i glasul din put!… Ca prins de-o vraja, Petre inainta. Ar fi putut sa dea dosul si, strecurandu-se printre copaci, sa lase in laturi locul blestemat, dar, nu se gandea la una ca asta, ci inainta cu pas hotarat, atras parca de acea grozavie. Da, iaca putul negru si nenorocit de care nu putea scapa! Inspaimantat, Petre se impiedica, incerca sa se ridice, dar cazu gafaind chiar la marginea lui. O clipa ramase acolo, cu obrazul ingropat in zapada rece, plangand cu hohote. Dar ce-o mai fi si asta? Plange si altcineva? Nu se afla numai el in acea singuratate? Mai era si alt deznadajduit acolo? Se insela? I se parea ca aude glasul unui copil care plange, plange mereu.

Petre se ridica. Nu-i mai era frica. Cum sa se teama de un biet copil care plange in intuneric?!
Din nou se auzira ciocanituri. Poc, poc… Oh!… Afurisitul de put!… Picioarele i se muiara si totusi trebui sa se uite peste colac. O putere mai tare ca vointa lui il impingea la aceasta.

Lui Petre ii fusese intotdeauna urat sa se uite in put, chiar ziua-n amiaza mare, cand maica-sa il tinea de mana. Caci dupa aceea, nopti in sir nu se putea odihni, inchipuindu-si ca aluneca in groaznica si intunecoasa tainita. Acum era cu desavarsire singur. Se-nnoptase de-a binelea. Cine putea fi acolo jos? Ce taina se ascundea in necunoscuta adancime? Nu-si mai dadea seama. Inima lui batea astfel ori era un zgomot ce venea din put?

Deodata, un glas ascutit de copil striga:
— Oh, lasa-ma sa ies! Ajuta-mi! Arunca-mi lumanarea ta. Sunt singur aici in intuneric si mi-e atat de frig!…
— Lumanarica mea! suspina Petre, uitand spaima, mirarea si orice alta simtire, afara de dorinta de a-si pastra nepretuita lumanare. Nu pot sa ti-o arunc! Nu pot! Nu pot!
— Dar mi-e frig aici, striga din put glasul, mi-e frig!… Mi-e frica!… Si azi e Craciunul!… Si eu sunt singur in intuneric!… 

— Ei bine, dar mama mea e bolnava pe moarte! raspunse Petre fara teama, rezemat de colacul putului. Nu se mai gandea deloc la lucrul nemaipomenit ce i se intampla. Toata fiinta lui era stapanita de dorinta sa-si pastreze scumpa lumanarica, menita sa rascumpere sanatatea mamei lui!… Nu pot sa-ti dau lumanarea! — zise el mahnit. Trebuie sa ma duc la Bostea, s-o aprind dinaintea Maicii Domnului, sa se insanatoseze mama!…

— Destule lumanari ard dinaintea icoanelor in ajunul Craciunului! raspunse glasul. Fecioara Maria n-o sa simta lipsa flacarii tale, pe cand eu aci sunt parasit si mi-e frig!… Da-mi! Da-mi lumanarica ta!…
— Dar toate lumanarile aprinse dinaintea Maicii Prea Curate nu o pot inlocui pe a mea — se jeli Petre cu totul coplesit de mila si durere. Nu voi mai putea capata niciodata alta lumanare. Sunt un biet baiat sarac; daca moare mama raman singur pe lume!… Si-s prea mic ca sa pot trai fara sprijin!… Si saracutul cazu in genunchi, rezemandu-si din nou capul de marginea putului.— In numele binecuvantatului Prunc al Fecioarei Maria, da-mi lumanarea! se mai ruga o data glasul. E noaptea Nasterii Mantuitorului. Se poate ca o rugaciune facuta in numele Lui sa nu fie ascultata?!

Petre, nehotarat, tot sovaia! Cu inima impartita in doua se intreba, care-i era datoria? Toata nadejdea si-o pusese in faclioara ce voia sa aprinda in biserica din Bostea. Acum, in lupta lui sufleteasca, in marea lui credinta, nu mai stia ce sa faca.

— In numele Sfantului Prunc si al Maicii Nascatoare de Dumnezeu, — zise din nou glasul aproape stins — sunt inghetat, sunt parasit. Si eu sunt un copil, un biet copilas! Oh, fie-ti mila de mine!… Da-mi lumina!…

Petre incepu a plange. Inima-i parea ca se topeste de amaraciune si de chin. Suferea pentru copilul robit, suferea pentru maica-sa, pentru el insusi, pentru intreaga lume, in care totul i se parea pacatos, nedrept, sarac ca si coliba lor, ca si bisericuta de lemn, doborata sub povara acoperisului prea greu!
Cum sta rezemat, frant de durere, dinaintea ochilor i se arata vedenia bisericii din Bostea, biserica in care nu va mai intra! O neinchipuita slava o inconjura, scaldand-o intr-o stralucire pe care nimic n-o putea ajunge.

De-acum Petre stia ca-si va jertfi lumanarea! Nu-i fusese oare ceruta in numele Mantuitorului, a carui nastere se praznuia azi?! El nu se intreba o clipa cum o singura lumanarica putea dezrobi copilul din put! In invalmaseala gandurilor, flacara ei devenise pentru dansul lucrul cel mai de capetenie de pe pamant.
— Na lumanarica mea! zise oftand. Ia-o! Prinde si cinci chibrituri, vezi sa nu se ude, adauga el cu ingrijorare copilareasca, caci nu se vor mai aprinde!Apoi, aplecandu-se peste colac, le arunca in put, jertfindu-si astfel ultima nadejde.

Dupa aceasta, isi acoperi fata cu mainile, sprijinindu-si fruntea de marginea inghetata si-ncepu a plange cu hohote. Deodata inalta capul. Ce se auzea?!… Cantece!… Visa?… Sunetele a mii de harfe ce pareau ca vibreaza-n vazduh si razele aurii, minunate, de unde veneau?

Minune! Lumina si sunetele rapitoare ieseau chiar din gura neagra si posomorata a putului.
Ce se intamplase? Deodata isi simti inima plina de o neinchipuita bucurie!…— Doamne!… sopti baiatul zdrentaros, ingenunchind ca in biserica pe cand se savarseste sfanta taina, caci in fata lui se ivise un copil cu parul plavit si carliontat, plasmuit numai din lumina, un copil neinchipuit de frumos.

— Multumesc — grai stralucita aratare — ti-a fost mila de mine, m-ai dezrobit, jertfindu-ti singura nadejde! Priveste razele raspandite de lumanarea ta! Si copilul ridica bratul, iar Petre vazu ca licarirea-i se prefacuse intr-o vapaie, ce lumina intreg pamantul!…

— Du-te la maica-ta, care te asteapta. Eu voi duce lumanarea la bisericuta de lemn, care e tot atat de sfanta ca orisicare alta biserica.

Tremurand, Petre lua caciula de jos, dar fata de atata sfintenie, nu indrazni sa si-o puna pe cap. Ca-n vis, se lua dupa copilul minunat, a carui slava se revarsa asupra intregii paduri. Petre nu mai simtea nici teama, nici frigul, nici oboseala; pasea ca si cand ar fi avut aripi!

Cand ajunsera in sat, minunatul copil se opri putin, arata coliba si-i zise: „Maica-ta te asteapta; dupa ce vei vedea-o, du-te la bisericuta cea veche.“

Fireste, Petre ii asculta porunca. Cu inima saltand de bucurie alerga spre casa, impinse usa, se repezi inauntru strigand: „Mama, mama“…

Fara nicio urma de suferinta, sarmana Maria era atat de intinerita si de frumoasa, incat chiar zdrentele de pe dansa pareau schimbate.

Isi deschise bratele pentru a-si primi odorul. Si-l stranse la san, singurul dulce adapost ce-l avusese Petre vreodata. Rezemand capul de pieptul maica-sii, copilul se simtea prea covarsit de fericire ca sa poata vorbi.

Maria nu-l intreba ce se intamplase; stia numai ca se tamaduise, ca era ajunul Craciunului si ca-l strangea in brate pe fiul ei iubit.

Mai tarziu, Petre pleca spre biserica precum ii poruncise copilul minunat. Stelele straluceau pe cer, satul era adormit si tacut, casele pareau umbre negre pe zapada alba.

Indeobste bisericuta nu se deosebea de umbrele celorlalte case decat prin clopotnita. In noaptea asta insa, in asta noapte sfanta, ea se prefacuse intr-o lacra de lumina ale carei raze se revarsau prin ferestre, prin crapaturile zidurilor si ale acoperisului. Acea dispretuita bisericuta se schimbase intr-un juvaer sclipitor ce imprastia lumina pe cer si pe neaua inghetata.Cu capul gol, cu mainile impreunate, cu pasi sovaitori, ca un hagiu venit de departe, Petre se apropie de Sfantul locas, trecu pragul, cazu in genunchi, uimit si rapit de fericire.

Catesitrele usi ale altarului erau deschise si inauntru, pe sfanta masa, ardea lumanarica lui. In toata biserica nu se mai gasea alta lumanare aprinsa si cu toate acestea mica flacara era atat de vie, incat prefacea smeritul locas intr-o slava de stralucire, de pace, de frumusete, de bucurie si de marire. Chiar biserica din Bostea nu putea fi mai frumoasa in acea noapte ca bisericuta din Galea!

Petre intelese minunea! Mama i se insanatosise, putul se dezlegase de blestem si cu toate ca Sfantul Prunc se facuse nevazut, mana lui pusese umila-i jertfa pe altarul Domnului!

De-un singur lucru nu se putea insa dumeri Petre: ca iubirea lui facuse aceasta minune!
Iubirea si credinta lui!…

 O poveste de Regina Maria a Romaniei

Posted in: poveste de Craciun