Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era “pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: “N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea“.
Pustia îl învaţa pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. “În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.”
Fragment din articolul “Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc”, “Revista Atitudini” nr.18
.jpg)
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu