• vineri, 12 august 2011

    Un oaspe


    Strainul, care-aseara a poposit la noi,
    L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
    I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
    N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.
    Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
    Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
    Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
    Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.
    Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
    Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
    Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
    Oare vreun zeu sa sada pe prispa casei noastre?
    El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
    Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,
    Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
    Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.
    Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
    De-o patima, curata ca flacara de soare,
    Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,
    Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
    Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,
    Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;
    In linistea de seara torceam fuioru-n prag.
    Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.
    Strainul, care-aseara a poposit la noi,
    Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
    Am stat o noapte-ntreaga amandoi.
    Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.
    Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,
    Cand a plecat - strainul - pe drumul ud de roua.
    Si mi-au ramas in urma, ca mirosul de flori,
    Cuvintele lui stranii si blande: -Pace voua-.
    L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,
    Privind lumina alba cum ii juca in plete
    Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,
    Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.

    Părintele ARSENIE BOCA – "Sfântul Ardealului" Autobiografia Părintelui Arsenie Boca – “o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”


    Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”
    La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.
    În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
    În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
    Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
    De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.
    Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
    În vacanţă mă ocupam cu pictura.
    Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
    Vremea în Bucureşti
    Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
    Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
    În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
    Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.
    Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
    Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
    Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.
    M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.
    De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
    În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
    Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
    Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
    Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
    Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
    De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
    Ieromonahul Arsenie.R. Vâlcii. 17 iulie 1945

    ”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca

    joi, 11 august 2011

    Scrisoare Pastorala la Slavitul Praznic al Invierii Domnului † SILUAN


    Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-pazitei
    Episcopii Ortodoxe Romane a Italiei,

    Intregului cler, cinului monahal si tuturor credinciosilor romani si de limba romaneasca drept-slavitori care asculta sau citesc aceasta Scrisoare Pastorala,
    Har voua si pace de la Hristos Cel inviat din morti,
    iar de la Noi, arhieresti si parintesti binecuvantari!

    Preacuvioase / Preacucernice Parinte,
    Preacuviosi Parinti/ Maici Stareti/e
    Iubiti Credinciosi,

    Hristos a inviat!

    Dam slava Bunului si Preamilostivului Dumnezeu, Tatal nostru cel iubitor de oameni cu iubire de mama, ca ne-a invrednicit, prin obladuirea Sfantului si Mangaietorului Sau Duh, sa ajungem inca o data la Slavitul si Luminatul Praznic al Invierii Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos!

    In zilele pline de truda, de griji, de ganduri de neliniste si de nesiguranta, pe care ne este dat sa le traim, perioada postului, Saptamana Patimilor si, acum, praznicul Invierii, au darul de a ne atrage si de a ne indrepta mintea si inima dinspre aceste griji spre Acela care ne spune atat de mangaietor si de incurajator in Evanghelie: ”Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu este bun si povara Mea este usoara” (Mt. 11, 28-30).

    Daca lumea in care traim nu mai stie parca sa se opreasca din ”goana” in care se afla ca pe un povarnis care numai spre ”fericire” si ”implinire” nu pare sa duca, noi crestinii avem privilegiul si binecuvantarea de a ne indrepta nadejdea de ”mai bine” spre Cel care vrea sa impartaseasca cu fiecare dintre noi odihna Sa, indemnandu-ne si asteptandu-ne sa Il luam in seama…

    Inca de la facerea lumii, Dumnezeu a randuit, prin porunca, o zi de ”odihna” dupa ”truda” celor sase zile ale saptamanii (cf. Ies. 20, 8), in amintirea ”odihnei Sale” dupa cele sase zile ale Facerii lumii (cf. Fac. 2, 2). Iar la sfarsitul lucrarii Sale mantuitoare, dupa implinirea propovaduirii si a vestirii Imparatiei cerurilor, dupa patimirea Sa cea de buna-voie, El Insusi S-a odihnit in inima pamantului, in mormant, punand inceput de Viata Noua prin slavita Sa Inviere din morti, asa cum am auzit cantandu-se si la Canonul Sambetei celei Mari: ”Ziua a saptea astazi o ai sfintit, pe care ai binecuvantat-o mai inainte de incetarea lucrarilor; ca le schimbi pre toate si noi le faci, odihnindu-te, Mantuitorul meu, si rezidindu-le” (Stihira, Cantarea a IV-a).

    Domnul Hristos Cel inviat Care este Invierea si Viata si Odihna, ni se face astazi Odihna, dupa ce El Insusi S-a odihnit in mormant, pogorandu-Se din nou pana in iadul existentei si al vietii noastre pentru a ne aduce adevarata izbavire si adevarata pace. Caci ne spune Scriptura ca: ”Mai de pret este un pumn plin de odihna decat doi pumni plini de truda si de vanare de vant” (Eclez. 4, 6) si ”Mai buna este o bucata de paine uscata, in pace, decat o casa plina cu carne, dar cu vrajba” (Pild. 17, 1).

    Asadar, cei ce ”auziti astazi glasul Lui, nu va invartosati inimile voastre”! (cf. Evr. 4, 7). Pentru ca aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa! (Ps. 117, 24)

    Drept aceea, Sus sa avem inimile! Sa le avem catre Domnul Hristos Cel inviat! Caci numai in El si cu El putem afla odihna si tihna sufleteasca de care avem atata nevoie dupa truda si osteneala la care ne supune lumea aceasta si ”duhul” ei. Mai ales ca ni se propun atatea si atatea feluri de a ne ”odihni” si care numai odihna nu ne aduc… Sa se cerceteze fiecare pe sine si sa constate ca toate cele pe care ni le pune inainte lumea nu ne indulcesc decat foarte putin si superficial, terminandu-se la fel de repede ca si guma de mestecat… De aceea, astazi avem prilejul sa luam aminte la Cel care ni S-a aratat pe Sine ca fiind Pastorul cel Bun (cf. In. 10, 11) si sa-I urmam cu incredere, caci ne spune prin psalmistul (Ps. 22, 1): Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. In loc cu verdeata, acolo m-a salasluit, la apa odihnei m-a hranit. Și tot el ne indeamna: Gustati si vedeti ca bun este Domnul! (Ps. 33, 9)

    Domnul nostru S-a intrupat ca sa ne aduca Harul si Adevarul (cf. In. 1, 17), sa ne aduca Cuvantului Lui care este Duh si este Viata (cf. In. 6, 63), stiind ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt. 4, 4). Dar nu a ramas doar la aceasta ci S-a dat pe Sine mortii pentru viata lumii (cf. In. 6, 51) si S-a frant pe Sine, facandu-Se noua Painea Vietii, Painea Care S-a pogorat din cer si din Care, daca mananca cineva NU MAI MOARE (cf. In. 6, 35, 48, 50, 58). Aceasta Paine Vie este insusi Trupul Domnului Hristos Cel mort pe Cruce si inviat din morti si insusi Cinstitul si Preacuratul Sau Sange. Pentru a ne face partasi la Viata cea fara de moarte pe care ne-o impartaseste Hristos Cel inviat, suntem chemati sa luam aminte si sa ne facem ascultatori cuvintelor Lui (In. 53-58):

    Adevarat va zic voua, daca nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata intru voi.

    Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are Viata vesnica si Eu IL VOI INVIA pe el in ziua cea de apoi. Caci Trupul Meu este ADEVARATA MANCARE si Sangele Meu, ADEVARATA BAUTURA.

    Cel ce mananca Trupul meu si bea Sangele meu ramane intru Mine si Eu intru El. Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine, va trai prin Mine.

    Aceasta este Painea Care S-a pogorat din cer, nu precum au mancat parintii vostri mana si au murit. Cel ce mananca aceasta Paine, VA TRAI IN VEAC.

    Cel care ne spune aceste cuvinte, ne-a fagaduit sa fie cu noi in toate zilele pana la sfarsitul veacului (cf. Mt. 28, 20). Acela este si astazi in mijlocul nostru! De aceea se cade sa ne curatim simtirile si sa vedem pre Hristos stralucind, cu neapropiata lumina a Invierii (Cantarea 1, Canonul Invierii), pentru ca:

    Pastile Cel sfintit astazi noua S-a aratat. Pastile Cel nou si sfant, Pastile Cel tainic, Pastile Cel preacinstit, Pastile Hristos Izbavitorul, Pastile Cel fara prihana, Pastile Cel mare, Pastile credinciosilor, Pastile Cel care a deschis noua usile Raiului, Pastile Cel ce sfinteste pe toti credinciosii! (Stihirile Pastilor).

    Pe Acesta sa-L primim cu totii in inimi si in case si sa-L vestim tuturor acelora care nu Il cunosc sau care s-au indepartat de El sau L-au uitat! Si celor ce ne iubesc si celor ce ne urasc, celor de aproape si celor de departe, celor ce zac in patul suferintelor si celor care ii asista si ii ingrijesc, celor din inchisori si celor din familiile lor, celor saraci si pribegi si insingurati, celor incercati de vitregiile naturii si tuturor celor care nu se pot bucura impreuna cu noi, caci pentru noi toti Hristos a inviat!

    Lumina cea stralucitoare a Invierii se revarsa astazi pana intru cele mai de jos ale pamantului la toti cei din veac adormiti, stramosi, parinti si frati ai nostri, maici si surori, pentru care Domnul Hristos Cel Inviat a sfaramat incuietorile cele vesnice care tineau pe cei legati (Irmos, Cantarea a 6-a, Canonul Invierii) si a dezlegat durerile celor ferecati, daruindu-le iertare si odihna, caci si pentru ei Hristos a inviat!

    De aceea cu totii sa-I strigam cu bucurie, rugandu-L:
    O, Pastile Cel mare si preasfintit, Hristoase, o, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea! Da-ne noua mai deplin a ne impartasi cu Tine, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale!

    Fie ca Luminosul Praznic al Invierii Domnului din acest an sa reverse belsug de Har, de pace si de bucurie peste fratiile voastre si peste toti cei pe care ii purtati in inimi si ii pomeniti, facandu-va tuturor parte de odihna cea care covarseste intreaga fiinta si o implineste!

    Hristos a inviat!
    Al vostru de tot binele cel spre mantuire doritor si,
    inaintea lui Dumnezeu, cu staruinta rugator,

    † EPISCOPUL SILUAN
    al Episcopiei Ortodoxe Romane a Italiei

    marți, 9 august 2011

    Canta Staretul Manastirii Hadambu

    Manastirea Hadambu Iasi...Canta Staretul Manastiriihttp://youtu.be/k66mV4nf9uw

    Cuvinte de folos şi poveţe - Sf. Ioan Gura de Aur

    Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

    Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

    Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

    Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

    Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

    Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

    Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.
    Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot   ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

    Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.

    Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.
    Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rau.
    (Sfântul Ioan Gură de Aur)

    Patru ani l-a ispitit diavolul pe Sf. Nifon că Dumnezeu nu există

    Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.
    Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.
    Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"
    Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"
    Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...
    Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".
    Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.
    "Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"
    Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".
    Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".
    - Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?
    - Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!
    Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"
    Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.
    Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.
    Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"
    După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"
    A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:
    "Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"
    Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.
    Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".
    Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.
    "Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.
    Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"
    Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.
    După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.
    (Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon, Episcopul Constantianei)

    luni, 8 august 2011

    Plangerile lui Ieremia(vechiul testament)

    Capitolul 2
    1. O, cum a acoperit cu nori Domnul întru mânia Lui pe fiica Sionului! Din cer a aruncat pe pământ măreţia lui Israel şi în ziua mâniei Sale nu şi-a adus aminte de aşternutul picioarelor Sale.
    2. Domnul a nimicit fără milă toate sălaşele lui Iacov; întru întărâtarea urgiei Lui a doborât la pământ întăriturile fiicei lui Iuda; le-a făcut una cu pământul, a pângărit regatul şi căpeteniile lui.
    3. Întru aprinderea mâniei Lui a zdrobit toată puterea lui Israel; înaintea duşmanului şi-a tras dreapta înapoi. El a aprins pe Iacov cu un foc arzător care prăpădeşte de jur împrejur.
    4. El a încordat arcul Său ca un duşman, dreapta Sa a stat gata ca a unui vrăjmaş şi a ucis tot ce desfăta ochiul în cortul fiicei Sionului; vărsat-a ca un foc mânia Lui.
    6. Prăbuşit-a la pământ ca pe o dumbravă cortul lui, stricat-a locul de sărbătoare. Domnul a făcut să se uite zilele de odihnă în Sion, dispreţuind, în văpaia mâniei Lui, pe rege şi pe preot.
    7. Dispreţuit-a Domnul jertfelnicul Său şi S-a îndepărtat de locaşul Său cel sfânt; dat-a zidurile palatelor Sale în mâna duşmanilor care au strigat în templul Domnului ca în zilele de sărbătoare.
    8. Găsit-a Domnul cu cale să surpe zidurile fiicei Sionului; întins-a funia şi n-a tras înapoi mâna Sa, până nu le-a nimicit. El a întins jalea peste ziduri şi întărituri, ce stau laolaltă dărăpănate.
    9. Porţile lui s-au afundat în pământ, zăvoarele lor El le-a sfărâmat; regele lui şi căpeteniile sunt pribegi printre neamuri. Lege nu mai au, chiar şi profeţii nu mai primesc vedenii de la Domnul.
    10. Stau la pământ şi tac bătrânii fiicei Sionului; pe capul lor şi-au pus ţărână şi s-au încins cu sac; la pământ îşi pleacă fecioarele Ierusalimului capetele lor.
    11. Ochii mei se sfârşesc de plâns, lăuntrul meu arde ca văpaia, măruntaiele mele fierb şi fierea mi se varsă pe pământ din pricina zdrobirii fiicei neamului meu, când copiii şi pruncii stau sleiţi de putere în pieţele cetăţii,
    12. Zicând mamei lor: "Unde este pâine, unde este vin?" Ei cad sleiţi de putere ca doborâţi de sabie pe pieţele cetăţii şi îşi dau sufletul la sânul maicii lor.
    13. Cu cine te voi asemăna, cu cine aş putea să te pun alături, o, fiică a Ierusalimului! Cu cine te-aş pune faţă în faţă, ca să te pot mângâia, o, fecioară, fiică a Sionului? Căci neţărmurită ca marea este năruirea ta! Cine ar putea să te tămăduiască?
    14. Profeţii tăi au avut pentru tine vedenii zadarnice şi arătări şi nu ţi-au dat pe faţă fărădelegea ta, ca să-ţi schimbe calea ta, ci ţi-au arătat vedenii înşelătoare şi aducătoare de pieire.
    15. Bat spre tine din palme toţi cei ce trec pe cale, fluieră şi clatină din cap pentru fiica Ierusalimului: "Aceasta este, oare, cetatea pe care o numeau cununa frumuseţii, bucuria a tot pământul?"
    16. Către tine toţi vrăjmaşii tăi cască gura lor, fluieră, scrâşnesc din dinţi, zicând: "Am nimicit-o. Da, aceasta este ziua pe care noi o aşteptam; am aflat-o şi o vedem".
    17. Împlinit-a Domnul hotărârea Sa, adus-a la îndeplinire cuvântul Său, spus din zilele străvechi; prăbuşit-a fără milă, bucurat-a pe vrăjmaşul tău, înălţat-a puterea apăsătorilor tăi.
    18. Strigă către Domnul, tu fecioară, fiică a Sionului! Să curgă lacrimile tale ca un şuvoi, zi şi noapte; nu înceta, ochiul tău să nu zăbovească!
    19. Scoală, jeleşte-te în timpul nopţii, la început do strajă; varsă-ţi inima ta ca apa înaintea feţei Celui Atotstăpânitor. Către El ridică mâna ta pentru viata pruncilor tăi, care se prăpădesc de foame la colţul tuturor uliţelor.
    20. Vezi, o, Doamne, şi priveşte cui ai făcut aceasta! Să mănânce femeile rodul pântecelui lor, copiii pe care îi poartă în braţe? Să fie ucişi în templu, Doamne, preotul şi profetul?
    21. Stau culcaţi la pământ pe uliţe tânăr şi bătrân. Fecioarele şi flăcăii mei de sabie au căzut; Tu i-ai ucis în ziua mâniei Tale, jertfitu-i-ai fără de milă.
    22. Chemat-ai ca la sărbătoare pe toţi cei ce au sălaş în jurul meu. Şi în ziua mâniei Domnului n-a scăpat, nici n-a rămas vreunul; pe cei care i-am purtat în braţe şi i-am făcut mari, mi i-a nimicit duşmanul.

    Plangerile lui Ieremia(vechiul testament)

    Capitolul 1
    1.O, cum a rămas pustie cetatea cea cu mult popor! Cum a ajuns ca o văduvă cea mai de frunte dintre neamuri; doamna cetăţilor a ajuns birnică.
    2.Noaptea plânge întruna cu lacrimi pe obraz şi dintre toţi câţi o iubeau, nici unul n-o mai mângâie; toţi prietenii au devenit duşmani.
    3.Iuda s-a dus în robie, la suferinţă şi la muncă grea; sălăşluieşte printre neamuri şi nu-şi află odihnă. Toţi asupritorii lui l-au prins la strâmtorare.
    4.Toate căile Sionului sunt pline de jale şi nimeni nu mai vine la sărbătoare. Toate porţile (cetăţii) sunt pustii, preoţii ei suspină; fecioarele sunt deznădăjduite şi ea este plină de amar.
    5.Vrăjmaşii ei sunt biruitori, duşmanii ei sunt cu voie bună; căci Domnul a umilit-o din pricina multelor ei păcate, iar feciorii ei au plecat în robie înaintea asupritorului.
    6.Aşa şi-a irosit fiica Sionului toată strălucirea! Căpeteniile ei sunt asemenea cerbilor care nu află păşune şi fug sleiţi de puteri dinaintea urmăritorului.
    7.Ierusalimul îşi aduce aminte de zilele ticăloşiei lui şi ale rătăcirii lui, de toate strălucirile pe care le-a avut în străvechile vremuri. Acum însă, când poporul a căzut în mâna vrăjmaşului şi când nimeni nu-i poate veni în ajutor, duşmanii lui se uită la el şi râd de prăbuşirea lui.
    8.Ierusalimul a păcătuit de moarte, pentru aceasta a ajuns de spaimă; toţi cei ce-l cinsteau nu-l mai iau în seamă, căci au văzut goliciunea lui, iar el suspină şi îşi întoarce faţa.
    9.Necurăţia lui e lipită de poala hainelor lui căci la sfârşitul lui el nu s-a gândit. El s-a prăbuşit în chip uluitor şi n-are pe nimeni să-l mângâie! "Vezi, Doamne, necazul meu, căci vrăjmaşul biruieşte".
    10.Duşmanii au întins mâna spre toate vistieriile lui. El a văzut neamuri intrând în templul său, neamuri cărora le-ai dat poruncă: "Să nu intre în obştea ta!"
    11.Tot poporul Tău suspină căutând pâine, şi îşi dau odoarele lor pentru mâncare, ca să-şi ţină viaţa. Vezi, Doamne, şi ia aminte cum am ajuns de ocară!
    12.O, voi trecătorilor, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca aceea care mă copleşeşte şi cu care Domnul m-a umplut de necaz în ziua întăririi mâniei Lui.
    13.Foc a trimis de sus peste oasele mele şi m-a smerit, picioarelor mele le-a întins cursă, şi m-a făcut să dau înapoi; pustiitu-m-a cu totul, iar eu toată ziua bolesc.
    14.Jugul păcatelor mele mi-a fost legat de gât de către mâna Lui; strânse ca într-un mănunchi, ele atârnă de grumazul meu; El a făcut să se destrame puterea mea şi m-a dat în mâna celor cărora nu puteam să mă împotrivesc.
    15.Domnul a spulberat pe toţi voinicii din mijlocul meu, El a chemat oaste împotriva mea, ca să sfărâme pe voinicii mei. Stăpânul a toate a strivit ca în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.
    16.Pentru aceasta eu plâng mereu, din ochii mei izvorăsc lacrimi, căci departe de mine este Mângâietorul, Cel ce-mi îmbărbăta inima. Feciorii mei cu toţii au fost daţi pieirii, căci duşmanul a avut biruinţă.
    17.Sionul întinde mâinile sale şi nimeni nu-l mângâie! Domnul a dat poruncă tuturor vrăjmaşilor lui Iacov ca să-l împresoare. Ajuns-a Ierusalimul înaintea ochilor lor ca un lucru spurcat.
    18.Drept este Domnul, căci împotriva poruncilor Lui m-am răzvrătit. Luaţi aminte, voi, toate popoarele, şi vedeţi necazul meu: fecioarele mele şi flăcăii mei au fost duşi în robie.
    19.Strigat-am către iubiţii mei, dar ei m-au înşelat; preoţii mei şi bătrânii mei au pierit în cetate, când căutau hrană ca să-şi ţină viaţa.
    20.Vezi, Doamne, cât sunt de strâmtorat, lăuntrul meu arde! Inima mea se zbuciumă în trupul meu, pentru că m-am răzvrătit foarte. Afară sabia seceră pe feciorii mei, iar înăuntru, moartea.
    21.Toţi aud suspinul meu, dar nimeni nu mă mângâie! Toii duşmanii, aflând de nenorocirea mea, se bucură că ai făcut aşa. Să vină peste ei ziua pe care ai făgăduit-o şi să ajungă şi ei ca mine!
    22.Toată fărădelegea lor să vină înaintea Ta şi să le faci lor precum mi-ai făcut mie, pentru toate păcatele mele! Căci suspinele mele sunt fără de număr, iar inima mea boleşte!

    Pildele lui Solomon

    Capitolul 6
    1.Fiul meu, dacă te-ai pus chezaş pentru prietenul tău, dacă ai dat mâna pentru altul,
    2.Atunci te-ai prins prin făgăduieli ieşite din gura ta şi te-ai legat prin cuvintele gurii tale.
    3.Fă dar, fiul meu, aceasta: o, izbăveşte-te. Şi fiindcă ai căzut în mâinile aproapelui tău, du-te şi cazi la picioarele aproapelui tău şi-l roagă;
    4.Nu da somn ochilor tăi, nici dormitare genelor tale.
    5.Şi te izbăveşte ca o căprioară din mâna vânătorului şi ca o pasăre din mâna păsărarului.
    6.Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte!
    7.Ea, care nu are nici mai-mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor,
    8.Îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa.
    9.Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău?
    10."Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate!"
    11.Iată vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar dacă nu vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine.
    12.Omul de nimic, omul necinstit şi viclean umblă cu minciuna pe buze.
    13.Face cu ochiul, dă din picioare, face semne cu degetele.
    14.în inima lui e vicleşug, pururea se gândeşte la rău şi seamănă gâlceavă.
    15.Pentru aceasta fără de veste va veni peste el prăpădul, nimicit va fi dintr-o dată şi fără leac.
    16.Şase sunt lucrurile pe care le urăşte Domnul, ba chiar şapte de care se scârbeşte cugetul Său:
    17.Ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat,
    18.Inima care plănuieşte gânduri viclene, picioare grabnice să alerge spre rău,
    19.Martorul mincinos care spune minciuni şi cel care seamănă vrajbă între fraţi.
    20.Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale.
    21.Leagă-le la inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău.
    22.Ele te vor conduce când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine.
    23.Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii.
    24.Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba cea ademenitoare a celei străine.
    25.Nu dori frumuseţea ei întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei.
    26.Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când femeia-soţie doreşte un suflet de mare preţ.
    27.Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără ca veşmintele lui să nu ardă?
    28.Sau va merge cineva pe cărbuni fără să i se frigă tălpile?
    29.Aşa este cu cel ce se duce la femeia aproapelui său: nimeni din cei ce se ating de ea nu va rămâne nepedepsit.
    30.Nimeni nu dispreţuieşte un hoţ pentru că a furat ca să-şi astâmpere foamea;
    31.Dar când a fost prins, el dă înapoi înşeptit, întoarce tot ceea ce are în casa lui.
    32.Cel ce se desfrânează însă cu o femeie este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi făcând astfel;
    33.El nu dobândeşte decât bătaie, iar ocara lui niciodată nu se şterge.
    34.Pizma trezeşte mânia omului defăimat şi el este fără milă în ziua răzbunării;
    35.El nu se uită la nici un preţ de răscumpărare, şi chiar când îi vei spori darurile, tot nu se îmblânzeşte.

    Pildele lui Solomon

    Capitolul 5
    1.Fiul meu, ia aminte la înţelepciunea mea şi la sfatul meu cel bun pleacă urechea ta,
    2.Ca să-ţi poţi păstra judecata şi ca buzele tale să păzească ştiinţa.
    3.Nu te uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul,
    4.Dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri.
    5.

    Pildele lui Solomon

    Capitolul 4
    1. Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui şi luaţi aminte să cunoaşteţi buna chibzuială,
    2. Căci eu vă dau învăţătură bună: Nu părăsiţi povaţa mea.
    3. Căci şi eu am fost fecior la tatăl meu, singur, şi cu duioşie iubit la mama mea
    4. Şi el mă învăţa şi-mi zicea: "Inima ta să păstreze cuvintele inimii mele, păzeşte poruncile mele şi vei fi viu.
    5. Adună înţelepciune, dobândeşte pricepere! Nu le uita şi nu te depărta de la cuvintele gurii mele!
    6. Nu o lepăda şi ea te va păzi; iubeşte-o şi ea va sta de veghe.
    7. Iată începutul înţelepciunii: Agoniseşte înţelepciunea şi cu preţul a tot ce ai, capătă priceperea.
    8. Preţuieşte-o mult şi ea te va înălţa; ea te va ridica în slăvi dacă o vei îmbrăţişa.
    9. Ea va pune cunună de daruri pe capul tău şi te va împodobi cu diademă de mare cinste.
    10. Ascultă, fiul meu şi primeşte cuvintele mele şi anii vieţii tale se vor înmulţi.
    11. Eu te voi învăţa calea înţelepciunii şi te voi purta pe căile dreptăţii.
    12. Când vei merge, paşii tăi nu vor şovăi şi, chiar de vei alerga, nu te vei poticni.
    13. Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o căci ea este viaţa ta.
    14. Nu apuca pe calea celor fără de lege şi nu păşi pe drumul celor răi.
    15. Ocoleşte-o şi nu merge pe ea, treci pe alăturea şi du-te mai departe;
    16. Căci ei nu dorm până nu făptuiesc rău şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă.
    17. Căci ei se hrănesc din pâine agonisită prin fărădelege şi beau vin dobândit prin asuprire.
    18. Calea drepţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare;
    19. Iar calea celor fără de lege e ca întunericul şi ei nici nu bănuiesc de ce se pot împiedica.
    20. Fiul meu, ia aminte la graiurile mele; la poveţele mele pleacă-ţi urechea ta!
    21. Nu le scăpa din ochi, păstrează-le înlăuntrul inimii tale,
    22. Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le pun în faptă şi doctorie pentru tot trupul omenesc.
    23. Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.
    24. Leapădă din gura ta orice cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia.
    25. Ochii tăi să privească drept înainte şi genele tale drept înainte să caute.
    26. Fii cu luare aminte la calea picioarelor tale şi toate cărările tale să fie bine chibzuite.
    27. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ţine piciorul tău departe de rău.
    28. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele strâmbe sunt căi rele.
    29. El va face drepte căile tale şi mergerea ta o va face să fie în pace.

    Pildele lui Solomon

    Capitolul 3
    1.Fiul meu, nu uita învăţătura mea şi inima ta să păzească sfaturile mele,
    2.Căci lungime de zile şi ani de viaţă şi propăşire îi se vor adăuga.
    3.Mila şi adevărul să nu te părăsească; leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe tabla inimii tale;
    4.Atunci vei afla har şi bunăvoinţă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
    5.Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.
    6.Pe toate căile tale gândeste la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale.
    7.Nu fii înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău;
    8.Aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale.
    9.Cinsteşte pe Domnul din averea ta şi din pârga tuturor roadelor tale.
    10.Atunci jitniţele tale se vor umple de grâu şi mustul va da afară din teascurile tale.
    11.Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui,
    12.Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.
    13.Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit pricepere,
    14.Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat aur.
    15.Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi şi e bine-cunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea.
    16.Viaţă lungă este în dreapta ei, iar în stânga ei, bogăţie şi slavă; din gura ei iese dreptatea; legea şi mila pe limbă le poartă.
    17.Căile ei sunt plăcute şi toate cărările ei sunt căile păcii.
    18.Pom al vierii este ea pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiţi.
    19.Prin înţelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înţelegere a întărit cerurile.
    20.Prin ştiinţa Sa a deschis adâncurile şi norii picură rouă.
    21.Fiul meu, să nu se depărteze acestea dinaintea ochilor tăi; păstrează înţelepciunea şi buna chibzuială,
    22.Căci ele sunt viaţa sufletului tău şi podoabă pentru gâtul tău.
    23.Atunci tu vei merge fără teamă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni.
    24.De te culci, nu-ţi va fi teamă, iar de adormi, somnul tău va fi dulce.
    25.Să nu te temi de frica fără veste şi nici de vreo năvală a celor păcătoşi,
    26.Că Domnul este nădejdea ta şi va feri piciorul tău de cursă.
    27.Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-i ajuţi.
    28.Nu spune aproapelui tău: "Du-te şi vino, mâine îţi voi da!", când poţi să-i dai acum.
    29.Nu pune la cale răul împotriva aproapelui tău, când el locuieşte fără grijă lângă tine.
    30.Nu te certa cu nimeni fără pricină, de vreme ce nu ţi-a făcut nici un rău.
    31.Nu râvni să fii ca omul silnic şi nu alege nici una din căile lui;
    32.Căci omul cu gând rău este urât de Domnul, iar de cei drepţi El este mai aproape.
    33.Domnul blesteamă casa celui fără de lege şi binecuvântează adăposturile celor drepţi.
    34.De cei batjocoritori El râde, iar celor smeriţi le dă har.
    35.Cei înţelepţi vor moşteni mărirea, iar cei nebuni vor avea parte de ocară.

    Pildele lui Solomon

    Capitolul 2
    1.Fiul meu, de vei primi poveţele mele şi sfaturile mele de le vei păstra,
    2.Plecându-ţi urechea la înţelepciune şi înclinând inima ta spre bună chibzuială,
    3.Dacă vei chema prevederea şi spre buna-cugetare îţi vei îndrepta glasul tău,
    4.Dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca şi pe o comoară,
    5.Atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu,
    6.Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea;
    7.El păstrează mântuirea pentru oamenii cei drepţi; El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârşirii;
    8.El păzeşte căile dreptăţii şi pe cărarea celor cuvioşi ai Lui stă de veghe.
    9.Atunci tu vei înţelege dreptatea şi buna judecată, calea cea dreaptă şi toate potecile binelui.
    10.Când înţelepciunea se va sui la inima ta şi ştiinţa va desfăta sufletul tău,
    11.Când buna chibzuială va veghea peste tine şi înţelegerea te va păzi,
    12.Atunci tu vei fi izbăvit de calea celui rău şi de omul care grăieşte minciună,
    13.De cei ce părăsesc căile cele drepte, ca să umble pe drumuri întunecoase,
    14.De cei ce se bucură când fac rău şi se veselesc când umblă pe poteci întortochiate,
    15.Ale căror cărări sunt strâmbe şi rătăcesc pe căi piezişe.
    16.Atunci tu vei scăpa de femeia care este a altuia, de străina ale cărei cuvinte sunt ademenitoare,
    17.Care lasă pe tovarăşul ei din tinereţe şi uită de legământul Dumnezeului ei,
    18.Căci ea se pleacă împreună cu casa ei spre moarte şi drumul ei duce în iad;
    19.Nimeni din cei ce se duc la ea nu se mai întoarce şi niciunul nu mai află cărările vieţii.
    20.Drept aceea mergi pe calea oamenilor celor buni şi păzeşte cărările celor drepţi,
    21.Căci cei drepţi vor locui pământul şi cei fără de prihană vor sălăşlui pe el;
    22.Iar cei fără de lege vor fi nimiciţi de pe pământ şi cei necredincioşi vor fi smulşi de pe el.

    Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More