Despre prietenie

Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.

Vederea   unui   prieten   îmbracă   inima   în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple   sufletul   de   o   fericire   nespusă;   chiar   numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim  despre  prietenii   buni,  care   sunt  devotaţi   şi jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte. Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.

După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.

Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc că au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.

Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui.  Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”. Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni?  Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă  ci are bucurie  mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar, căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfătează aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru faţă de alt mădular. In adevăr, un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ţi-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaşi pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei care nu au nicio datorie; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm care sunt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.

Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de gheaţă: „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multă dragoste ca să-l atragi spre tine. Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei care nu ne arată dragoste. Atunci este răsplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea să ne iubească.

Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei care nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata; dar dacă iubeşti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu în locul aceluia. Dar în afară de aceasta: Când te iubeşte cineva nu trebue să-ţi dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci, deci, pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceea ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu căldura şi sinceritate, chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoară cu cea mai mare slavă.

Sf. Ioan Gură de Aur

Posted in: despre prietenie,sfantul Ioan Gura de Aur